Antrenorul romanesc
Cum să faci ca virtualitatea să devină act? (...) Un Edison a spus că geniul este 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Totul se schimbă dintr-o dată: atunci înseamnă că intervenţia din afară nu numai că e posibilă, dar devine ca şi obligatorie: apare antrenorul. Căci totul în cultura de performanţă se întâmplă ca în sportul de performanţă: sub acţiunea unui antrenor.(...) De-a lungul unei vieţi, candidatul la performanţă trebuie să transpire. (...) Atunci, unde ne sunt antrenorii?”
”Păi, aici!” – este răspunsul care dorim să fim.
Actul de a învăţa să antrenezi. Actul de a te antrena. Actul de a antrena.
În anii '70, domnul Constantin Noica scria, în România, despre nevoia de antrenare, despre piedici interioare depăşite prin piedici exterioare, ”construite” conştient.
Tot atunci, domnul Timothy Gallwey scria, în SUA, despre nevoia de antrenare, despre piedici interioare depăşite prin piedici exterioare, ”alese” conştient.
Şi unul, şi celălalt aveau încredere în ”intenţia vieţii fiecăruia” dintre noi şi în capacitatea de a trăi la nivelul ei de performanţă. Amândoi au înţeles necesitatea de a fi însoţit - de a beneficia de atenţia neîndoită a altuia.
Unul l-a numit ”antrenor” pe acest altul; celălalt l-a numit coach.
Am ales titlul articolului după ”Pânzarul moldovenesc”. Mica ambarcaţiune medievală nu a descoperit Lumea Nouă. Dar a arătat buna conectarea a lumii de aici cu Lumea.
”Cum să faci ca virtualitatea să devină act? (...) Un Edison a spus că geniul este 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Totul se schimbă dintr-o dată: atunci înseamnă că intervenţia din afară nu numai că e posibilă, dar devine ca şi obligatorie(...)”.
