Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Jeanina Carstoiu, psihoterapeutul care face podoabe din margele si... cuvinte


“In momentul în care o femeie îşi făureşte propriile podoabe, îşi ţine în mâini propria viaţă, iar fiecare margica din colierul pe care si-l face poate reprezenta o experienta din trecutul, prezentul si viitorul sau”, spune Jeanina Carstoiu, “omul pe drumul sau” de saptamana aceasta. “Margelitul” este una dintre preocuparile sale pe care a inceput sa o transforme, treptat, in art-terapie deoarece cunostintele acumulate in cea de-a doua facultate (Psihologie, specializarea Psihoterapie)- facuta cu intarziere, ar spune unii, sau la momentul potrivit, ar spune Jeanina -, au trebuit sa isi gaseasca rolul si locul in viata ei. La fel cum au facut-o si povestile pe care le scrie de multi ani, sau NLP-ul sau pasiunea pentru a-i invata pe ceilalti. La cei 45 de ani “fara reparatii capitale” (cum ii descria intr-un post pe Facebook), crede ca drumul ei este abia la inceput si ca pana acum a fost doar o lunga si minunata calatorie de (re)descoperire presarata cu simboluri si sincronicitati:


jeanina_carstoiu_3.jpg

Jeanina Carstoiu

Luiza Pirvulescu: Cum se inteleg un psihoterapeut, un fost lector drd. (actual asistent universitar), un povestitor creativ, un "designer de margele de sticla” si un trainer folosind toti acelasi creier? :-)

Jeanina Carstoiu: Sunt aspecte ale ale aceluiaşi eu… şi gândesc la fel… aşa că se înţeleg destul de bine. Într-un fel sau altul se completează şi fiecare rol le face pe celelalte speciale, diferite de "fişa postului” :-) .  Cadrul didactic şi trainerul nu diferă. Când am devenit trainer, aveam deja experienţă  în lucrul cu adulţii. Când am reînceput să lucrez cu copiii, anumite aspecte din specificul lucrului cu adulţii s-au dovedit a fi foarte potivite. Profesorul şi trainerul sunt în mod natural povestitori, e o condiţie esenţială pentru captarea şi menţinerea atenţiei şi interesului. Iar pe firul poveştii s-au înşirat şi mărgelele…

Formarea de psihoterapeut mă face să abordez toate experienţele de învăţare, aici intrând şi jocul, ca experienţe de dezvoltare personală. Învăţarea e experienţială la orice vârstă. Şi de aceea jocurile copiilor sunt uneori foarte serioase iar trainingurile pentru adulţi folosesc elemente de joc.

L.P.: Spune-mi, te rog, ce te-au invatat/ti-au oferit sau cum te-au schimbat fiecare dintre aceste ipostaze ale tale – trainer si profesor, psihoterapeut, povestitor si creator de frumos?

J.C.: Greu de spus, pentru că transformările continuă  :-) . Şi se petrec în paralel. Cel mai mult mă ajută schimbarea de perspectivă. Am devenit un profesor mai bun în momentul în care am redevenit studentă. Uneori schimbam rolurile în aceeaşi zi. Erau zile fascinante, pentru că trăiam aceleaşi roluri aproape simultan şi aveam senzaţia că înţeleg simultan ambele planuri.

Sunt psihoterapeut şi sunt eu însămi în terapie. Am început terapia personală din convingerea că nu voi putea să fiu terapeut atâta timp cât nu am experimentat rolul de client. Iar primul client m-a căutat în clipa când am început terapia…

Ca să mă întorc la întrebare, fiecare din ipostaze mi-a şlefuit câte puţin modul în care relaţionez cu ceilalţi…

L.P.: Povestile au fost primele in viata ta pentru ca le-ai descoperit inca din primii ani de viata. Cand si de ce ai inceput sa creezi propriile povesti?

J.C.: Am avut perioade din viaţă în care am ţinut câte un jurnal. Scriam mai puţin despre evenimentele zilei, mai mult despre vise, dorinţe, obiective… In adolescenţă nu mi-era mie prea clar ca trebuie să acţionez pentru ca ele să devină realitate, dar unele se îndeplineau. Şi am început să scriu mai detaliat şi mai insistent despre ce îmi doream. Am început să scriu poveşti propriu-zise cu ajutorul unui prieten care scria şi el.

O vreme, poveştile au fost scrise doar pentru propria mea plăcere. Şi mă gândeam că asta e, un hobby pe lângă activităţile profesionale, un mod de a mă relaxa şi de a afla eu însămi ce mai e prin mintea mea. Pentru că asta era principala satisfacţie, autocunoaşterea.

În momentul în care şi ceilalţi urmau să citeasca poveştile mele, metafora a devenit foarte importantă, pentru că nu voiam ca poveştile mele să spună şi celorlalţi despre mine tot ce-mi spuneau mie…

Ca trainer, primul curs pe care l-am ţinut a fost de scriere creativă. Căutasem o vreme astfel de cursuri… le-am găsit după ce am ţinut eu cursul. De atunci, merg din când în când la cursuri de scriere creativă şi mă asigur că al meu rămâne diferit…

Iar conexiunea completă cu viaţa profesională s-a făcut într-o zi când ieşind de la un examen al carui subiect a fost legat de folosirea basmului în psihoterapie, am găsit o carte despre predarea ca o poveste. În ziua aceea, poveştile mele care până acum aveau doar sens au căpătat şi scop. (N.R.: povestile Jeaninei le gasiti pe blogurile ei http://scrie-o-poveste.blogspot.ro/ si http://metemorfoze.blogspot.ro/2009/02/cuvinte.html )

L.P.: Cum ai inceput sa te joci cu margele de sticla? :-) 

jeanina_carstoiu_19.png

Jeanina Carstoiu

J.C.: Mi-au plăcut întotdeauna, dar mărgelitul a devenit o preocupare serioasă din vara lui 2012. Am făcut pentru mine câteva podoabe, le-am arătat colegelor, au vrut şi ele… Nici nu mi-am dat seama cum m-am apucat de lucru. Am înţeles că e grav atunci când, având nevoie de câteva mărgele, am ieşit la cumpărături şi m-am întors cu mai multe… cu mult mai multe… :-) În seara aceea mi-am făcut pagina de facebook, a urmat şi blogul şi am început să mă iau în serios.

O vreme după ce am început mărgelitul, n-am mai scris. Am făcut podoabe, am mers la workshopuri, la târguri, am organizat eu mici şezători, am intrat treptat în comunităţile handmade… şi nicio poveste.

Iar când poveştile au revenit, s-au legat de mărgele. Am avut un vis în care răsuceam între degete nişte mărgele pe sîrmă şi, cumva, acele mărgele erau cuvinte. Şi am înţeles că, aşa cum făcuseră iniţial poveştile, mărgelele mă ajutau să scot la suprafaţă emoţii. Aşa că am început să caut tehnici care să ajute mărgelele să-şi aducă mărunta lor contribuţie la dezvoltarea personală a celor care le creează şi a celor care le poartă.


jeanina_carstoiu_15.jpg

Jeanina Carstoiu

L.P.: Un fel de art-terapie, atat pentru adulti cat si pentru copii?

J.C.: Ei, înca mai e până va fi o formă de terapie propriu-zisă. E nevoie de multe, multe experienţe de acest gen si de o validare ştiinţifică. Până acum am experimentat, cercetarea urmează.  E adevărat, experinţele de până acum sunt promiţătoare. Cel puţin eu mă simt fascinată de ce se petrece la fiecare atelier. Să văd cum, fără a fi un cadru terapeutic special creat, trecerea mărgelelor printre degete aduce amintiri, dezleagă povestiri, aduce la suprafaţă emoţii şi întâmplări... una din cele mai frumoase amintiri e legată de momentul în care o mărgică verde s-a rostogolit pe masă exact până în locul potrivit din dreptul colierului, iar prinderea ei în acel loc a facilitat o nouă înţelegere a situaţei reprezentate simbolic în acel punct... şi asta fără a fi nevoie să povesteasca despre ce e vorba... şi tare drag îmi e să îmi amintesc privirea celei care îşi lucra atunci colierul. Cu asta rămân. Senzaţia magică de a fi fost martoră la o transformare. Recunoştinţă.

L.P.: Citeam pe facebookul tau: “iarna 2004... ratacesc pe strazi cautand un semn, un indiciu pentru un pas mai departe... vad afisul unei conferinte care incepea intr-o ora... ma duc si raman... vreo 4 ani... ani speciali, in care am invatat despre structura magicului in cheia ,,invata ceea ce stie magicianul si nu ti se va mai parea magie"...”. Despre ce era vorba?

L.P.: A fost una din conferintele de prezentare a unui curs de NLP.  A fost un moment de iluminare… în care am început să întrezăresc structura realităţii subiective… mi s-a părut că văd cum totul se leagă de Tot… şi mi-am dorit să învăţ cât mai mult despre această structură şi despre natura legăturilor…  a fost magic şi în acelaşi timp perfect logic. Propriile mele poveşti mi-au devenit clare şi am devenit conştientă de puterea lor.

Citisem până atunci nişte cărţi de NLP, mi se păreau interesante. Avusesem mai inainte o experienţă în care înţelesesem o structură a propriului meu limbaj… ceva legat tot de poveşti . Doar că atunci, la conferinţa aceea totul mi-a fost mai clar. Şi apoi, din ce în ce mai clar pe parcursul a câteva sute de ore… :-) .


L.P.: Am putea spune ca anul 2004 a fost primul an din restul vietii tale? Ce au insemnat ultimii 10 ani din viata ta?

J.C.: A fost anul în care mi-am început dezvoltarea personală în mod organizat. Sute, poate mii de ore de dezvoltare personală, formare, abilitare, training, coaching, voluntariat, întâlniri cu zeci de oameni pasionaţi, fascinanţi şi profesionişti care să mă aducă milimetric din ce în ce mai aproape de rolul de psihoterapeut… acum sunt în supervizare. Iar dezvoltarea personală nu se termină niciodată.


jeanina_carstoiu_1.jpg

Jeanina Carstoiu

L.P.: Ce te-a uimit cel mai mult din ce ai descoperit in acesti ani despre tine?

J.C.: Faptul că există un sens al vieţii şi o misiune care, chiar dacă nu e clară de la început, se conturează pe parcurs. Faptul că, de fiecare dată când începeam ceva nou, chiar dacă iniţial părea diferit de ceea ce făcusem până atunci, se integra şi se lega de tot, într-un puzzle a cărui imagine generală încă nu o ştiam, ci o descopeream treptat. Că indiferent ce aş fi făcut părea că sunt pe drumul potrivit, indiferent de ocolul făcut. Şi că, deşi destinaţia nu e fixă, sau poate tocmai de aceea, pot să mă bucur de fiecare pas.

L.P.: Cum ai ajuns studenta pentru a doua oara, dupa ce trecusei deja de “varsta studentiei”?

J.C.: Era toamna lui 2005... o prietena vine si-mi spune ca s-a inscris la facultate (cu trei saptamani inainte declarasem ferm ca eu nu, niciodata nu voi mai trece prin asa ceva)... Singura replica a fost: pana cand mai sunt inscrieri? ...Si in cateva zile eram studenta... :-)

După cursurile de NLP, am crezut că voi practica coachingul şi asta va compensa faptul că mi-aş fi dorit să practic psihoterapia. N-a mers nici asta, chemarea era tot către psihoterapie. Aşa că n-aveam de ales, am urmat cursurile Facultăţii de Psihologie, apoi formarea în psihoterapie. Au trecut anii destul de repede…

Şi acum îmi imaginez că asta e matricea profesională finală, terapia care le include pe toate celelalte, mai ales povestile si margelele… Dar sunt deschisă la experienţe noi şi accept ideea că în câţiva ani modul în care vor evolua lucrurile ar putea părea acum surprinzător…

L.P.: Cum ar suna, in 10 fraze, povestea vietii tale, de la “a fost odata” si pana la “astazi, cand povestim”?

J. C.: E cea mai grea întrebare. Nu pot să spun că trăiesc doar în prezent şi nici nu fac din asta un ideal. A fost odata mi se pare ceva foarte îndepărtat. A fost de mai multe ori… si mi se părea că încep de fiecare dată o viaţă nouă.

In gimnaziu eram considerată un copil timid şi nu-mi puteam depăşi eticheta… Când am început liceul m-am bazat pe faptul că nimeni nu ştia că aş fi timidă – şi nimeni nu m-a mai văzut astfel…  cred ca a fost momentul în care am înţeles că pot influenţa modul în care sunt percepută, că etichetele pe care le port sunt conjuncturale şi nu mă definesc. Că alegerile şi acţiunile sunt mai importante…  că pot începe o viaţă nouă într-un mediu nou.

În prima facultate am înţeles că există locuri unde poţi învăţa tot ce vrei într-un domeniu şi oameni care ştiu multe şi

jeanina_carstoiu_4.jpg

Jeanina Carstoiu

de la care poţi afla. La început eram interesată doar de plante (mi-ar fi plăcut să studiez cumva psihologia plantelor – a rămas un domeniu încă neaprofundat) iar momentul apropierii de lumea animală (cu ajutorul unor minunaţi şoricei albi de laborator) a fost o nouă revelaţie; din momentul acela şi alte animale s-au apropiat de mine şi am înţeles că e posibilă comunicarea cu tot ce e viu. Până la final îmi spuneam că voi face orice în afară de învăţământ, apoi am intrat în învăţământ, şi am rămas… La un moment dat am zis că vreau să las învăţământul şi să fac ceva şi cu mâinile (încă nu mă apucasem de mărgelit) şi am studiat masajul. Încă nu mă gândeam că aş mai putea studia psihologia şi voiam să practic o formă de terapie în care să nu am nevoie decât de mâinile mele… Doar că am ajuns să predau anatomie şi la şcoala de masaj şi am înţeles că a preda e parte din drumul meu…

Apoi au venit anii de dezvoltare personală, NLP, facultatea de Psihologie, formarea în psihoterapie… în care, paralel cu creşterea şi dezvoltarea mea au înflorit poveştile. Mărgelele au apărut după primul an de psihoterapie experienţială, an de creştere intensă…

Au mai fost experienţe importante – am trăit alături de un grup de practicanti ai shamanismului experienţe de reconectare cu natura, cu Mama Pământ şi cu propriul arbore genealogic , iar asta m-a pregătit emoţional pentru studiul psihogenealogiei şi pentru lucrul personal în relaţiile cu familia…

Au fost şi evenimente pe care, prelucrându-le în cursul terapiei personale le-am sintetizat, păstrându-le doar sensul, astfel încât ele şi-au pierdut importanţa ca amintiri separate, ca şi cum aş fi făcut nişte borcane cu dulceaţă din anumite aspect ale vieţii mele, unde nu se mai simt fructele, ci doar aroma şi savoarea lor… Am să mi le reamintesc, poate, atunci când ne va fi mai uşor să ne amintim trecutul îndepărtat decât să ne găsim papucii… şi sunt convinsă că mă voi bucura de ele :-) .

Astăzi, când povestim  mă simt recunoscătoare că mă provoci la o astfel de sinteză, o astfel de dulceaţă pe care să o folosesc  în perioada următoare. Cred ca am depasit cele 10 fraze, nu? :-)

L.P.: Ca orice poveste, ii trebuie si un titlu.

J.C.: Poveşti cu şi fără sfârşit – ăsta e titlul. ,,Povestea fără sfârşit” a fost una din cărţile mele preferate. Din care mi-am însuşit finalul – sau unul dintre ele: "dar asta e o altă poveste”…

L.P.: Ne-am jucat cu povesti, cu trecut si cu prezent, iar la final as vrea sa ne jucam si cu margele si sa facem un colier al viitorului tau. Te rog sa imi spui cu ce experiente, vise, dorinte, planuri l-ai impodobi?

J.C.: În viitorul apropiat am două planuri/vise/dorinţe/experienţe: una ca şi cursant, vreau să particip la in curs de fototerapie, iar alta ca facilitator, la un grup de suport pentru persoane supraponderale (aşa cum sunt şi eu :-) ) în care voi aduce poveştile şi mărgelele.

Pentru viitorul văzut în anamblu, dacă e să ne jucăm cu mărgele, n-am să-ţi povestesc, am să-ţi arăt. Uite, aşa l-aş împodobi (nu sunt fixate, pentru că încă mai lucrez la el. Şi las loc pentru mult din ceea ce  înca nici nu îmi imaginez. Şi te aştept când doreşti să îţi lucrezi colierul tău!):

raspuns_ultima_intrebare.jpg

Jeanina Carstoiu

Autor

Luiza.Pirvulescu

Luiza Pirvulescu

In prezent, sunt Online Content Manager al portalului LearningNetwork.ro. Trecutul nu este foarte relevant, iar viitorul...e plin de sperante.  Iubesc ceea ce fac aici. Simt ca prin munca mea contribui, macar intr-o masura mica, la dezvoltarea unor oameni. Iar acest lucru ma motiveaza. Si ma impulsioneaza sa muncesc, sa devin mai buna. Iubesc viata si incerc sa ii dau un sens cat mai bun. Dar, de...
http://www.learningnetwork.ro
Scroll to Top
// //