alegeri

Convingerile noastre = realitatea noastră

editor — Thu, 17 Apr 2014 06:56:05 +0000

Convingerile noastre = realitatea noastră editor Joi, 04/17/2014 - 08:56

Unul dintre lucrurile esenţiale ce îi deosebeste pe oamenii de succes de toţi ceilalţi este sistemul lor de convingeri. Convingerile pe care ni le însuşim de-a lungul vieţii ne limitează sau ne dau forţă, ne susţin sau ne doboară, ne motivează sau ne demotivează, ne măresc sau ne distrug şansele de reuşită.

Thomas Eddison spunea: ” Eu nu am eşuat. Doar am descoperit 10.000 de căi care nu funcţionează.” Dacă noi credem în reuşită, vom putea găsi posibilităţile necesare pentru aceasta. Dacă mintea noastră este orientată predominant către eşec, mesajele respective vor tinde să ne conducă spre acele experienţe.

Iată câteva exemple de credințe care ne pot limita:

- Cu cât mai mult cu atât mai bine (mai ales în plan material). Și pentru asta muncim 10-12 ore pe zi, acumulăm, economisim, uităm de cei pe care îi iubim, uităm de sănătatea noastră, uităm să trăim aici și acum.

- Rezultatul contează. De fiecare dată când am fost plecată cu rucsacul în spate, am realizat că este călătoria cea care contează, oamenii întâlniți pe drum, poveștile depănate sunt cele care fac ca atunci când am ajuns la rezultat să mă uit în urmă și sa zic: m-am distrat!

- Visele nu folosesc la nimic. Oare? Oare nu a fost tot ce ne înconjoară un vis al cuiva? Scaunul, masa, calculatorul, toate au fost cândva vise, gânduri, proiecte care ulterior s-au materializat în viața noastră.

- Asta nu se poate face / Nimeni nu a mai făcut așa ceva. Cine, în afara de noi înșine, stabilește ce se poate face și ce nu?

Convingerile noastre sunt puncte de vedere despre noi înşine, despre alţii şi despre situaţiile pe care le considerăm adevărate. Sunt puncte de vedere emoţionale şi nu bazate pe fapte. Ele funcţionează sub forma valorilor, în funcţie de care luăm tot timpul decizii în viaţa noastră. Acestea sunt calităţile considerate esenţiale pentru felul în care ne conducem viaţa. Iar noi le alegem.

Așadar, ce alegeți?

Adaugă comentariu nou

Imagine featured

Tags

convingeri

esec

teama

alegeri

viata

succes

Thomas Edison

Autor

1184

Care este universul în care aleg să trăiesc?

editor — Wed, 09 Apr 2014 14:06:28 +0000

Care este universul în care aleg să trăiesc? editor Mie, 04/09/2014 - 16:06

Einstein spunea că noi, oamenii, avem de răspuns la o întrebare, poate cea mai importantă: alegem să trăim într-un univers prietenos sau într-unul ostil? Sau, mai zis bine, alegem felul în care gândim, alegem felul în care răspundem la ceea ce ni se întâmplă, alegem să vedem frumosul sau urâtul din jurul nostru. Și aceste alegeri se transformă încet-încet în realitatea noastră.

“Adică cum?” ma vor întreba unii dintre dumneavoastră, „dacă X sau Y se poartă cu mine urât este pentru că eu am ales să gândesc în felul acesta?”. Nu, felul în care X sau Y se poartă cu mine este responsabilitatea acestora, a mea este modul în care reacționez. Mai nou, am început să mă gândesc nu numai la reacția mea, dar și la felul în care inițiez interacțiunea cu X și Y. Este ceva ce am transmis involuntar, i-am judecat încă de dinainte de a rosti vorbele. Și atunci responsabilitatea mea se extinde și la felul în care îl văd pe cel din fața mea. Și voi merge mai departe, pentru că ce e în exteriorul meu este de fapt o oglindire a interiorului meu. Și atunci...cum mă văd eu pe mine? Mă judec? Mă accept așa cum sunt? Mă iubesc îndeajuns de mult? Cum este universul meu?

Anul trecut am citit o carte scrisă de un autor pe care il știam de pe băncile facultății. Se numește Viktor Frankl, este cel care a pus bazele logoterapiei, un psihiatru evreu care a trecut prin experiența lagărului de concentrare nazist. Cartea pe care am citit-o și pe care o recomand ca fiind una dintre acele scrieri care te pune pe gânduri se numește “Omul în căutarea sensului vieții”. O recomand pentru că nu este despre Holocaust, ci despre felul în care el s-a raportat la evenimentele exterioare, despre dialogul său interior. Sunt multe cuvinte înțelepte în acea carte și îi las pe doritori să le descopere singuri. O singură idee aş dori să împărtășesc cu dumneavoastră acum. În cartea sa, Frankl spune că, atunci când nu mai avem nimic, când totul ne este luat, ne rămâne o ultimă libertate pe care nimeni nu ne-o poate lua, și anume:

“Forțe superioare ție îți pot lua tot ce ai înafară de un lucru, libertatea de a alege cum vei reacționa. Nu poți controla ce se întâmplă în viață, dar poți mereu să stăpânești ce simți și ce faci în legătură cu ce ți s-a întâmplat.” ( V. Frankl)

Cred că aceasta este libertatea, libertatea de a nu permite nimănui să îți ia frumusețea interioară, libertatea ca, în pofida tuturor evenimentelor exterioare, să vezi frumosul din jurul tău, libertatea de a fi tu, adevăratul tu. Libertatea de a îți alege universul în care vrei să trăiești.

Adaugă comentariu nou

Imagine featured

Tags

Omul in cautarea sensului vietii

Viktor Frankl

Autor

1184

Orice sfârşit este doar un nou început!

editor — Fri, 07 Feb 2014 01:16:42 +0000

Orice sfârşit este doar un nou început! editor Vin, 02/07/2014 - 02:16

Ana Diana Coanda. Nu vă spune nimic numele acesta, nu? Nici nu încercaţi să vă amintiţi, pentru că nu este o persoană publică. Este un om simplu. Necunoscut. Obisnuit. Dar frumos. Frumos, aşa cum ne-am dori să fie majoritatea oamenilor. Tocmai din acest motiv am ales-o pentru acest interviu. De fapt, interviul cu ea este mai mult o poveste pe care o veţi savura citind-o! Este o confirmare că viaţa este un puzzle uriaş care prinde formă în funcţie de alegerile pe care le facem în fiecare clipă, de greşelile şi de lecţiile pe care le învăţăm pe parcurs, dar şi de cum reuşim să ne reinventăm şi să refuzăm să ne dăm bătuţi atunci cand totul se năruie în faţa noastră. Este o lecţie din şi despre viaţă şi o dovadă a faptului că, mai devreme s-au mai târziu, lucrurile se leagă între ele pentru a dezvalui “the big picture”. De ce spun asta? Citiţi cu atenţie povestea şi fiţi atenţi la..semne! :)

“Am terminat liceul la Giurgiu în 1983 şi aş fi vrut încă de pe atunci să fiu psiholog. Dar nu mai exista facultatea (a fost desființată în 1981 în urma scandalului cu Meditație transcedentală). Aşa că m-am hotărât să fac, ca toată lumea, o facultate tehnică. Eram bună la mate şi fizică. Facultatea mi-a plăcut mult. Pe vreme aia făceam multe proiecte, pe care le desenam pe hartie de calc şi le predam in tuburi. Ca să mă ajung cu banii mai făceam şi proiectele colegilor arabi. În 1986, eram în anul IV, am rămas însărcinată şi m-am căsătorit. Cu soțul meu am fost colega de clasă la liceu, el era student la electrotehnică, dar era în anul III pentru că făcuse armata. Am întrerupt un semestru, am născut un băiat şi apoi am reluat studiile, repetând anul IV ca să termin în același an cu soțul meu. Pe atunci erau repartiții pe toată ţara şi aveai prioritate dacă erai căsătorit şi aveai un copil. Aşa că am reușit să luăm repartiției la Oneşti. Eu la un trust de construcții şi soțul meu la combinatul chimic. Am lucrat un an pe Șantier. Acolo m-a prins revoluţia.

În vara lui ‘90, exact în zilele primei mineriade, m-am transferat şi eu la combinatul chimic, care pe vremea aia avea 7000 de angajați. Am lucrat la secția termică, mă ocupam de instalatiile de apă, oxigen şi de producere a frigului. Apoi, am născut al doilea băiat, în 1991. Când m-am întors după concediul de maternitate, am trecut la secția proiectări unde îmi dorisem de mult să ajung. Era un colectiv de 40 de persoane, cu dactilografa şi mai multe desenatoare, pe vremea aia. Colectivul era excelent, oamenii erau inteligenți, aveau hobby-uri interesante, ascultau muzică bună, erau mai din toate generaţiile şi aveai ce să înveţi de la ei. A fost o perioadă frumoasă. Am început să învățăm să lucrăm pe computer. Aveam 2, îmi amintesc. Toți voiam să învățăm să le utilizăm. :)

La sfârșitul anului 1995, în decembrie, a fost prima dată când am simțit că viața are pregătite pentru noi şi lovituri incredibile pe care ţi le dă când te aștepti mai puțin şi cu care trebuie să înveţi să trăiești. Tata a murit pe neaşteptate, în împrejurări ciudate şi destul de scandaloase. Era director tehnic în combinat, un inginer chimist foarte bun, cu specializări în URSS. Era foarte apreciat şi pusese o Secție nouă pe picioare cu utilaje din Germania.

Apoi au început concedierile masive. La fiecare 3 luni, plecau în Șomaj 2-300 de oameni. Atunci, probabil că am făcut o depresie. Acum, privind în urmă, cred că era depresie dar în acel moment nu realizam. La servici toată lumea era terorizată de tăierile masive. Se închideau fabrici şi noi deja eram prea mulţi pentru cât mai era de lucru pentru proiectare în acel an, 1996. Astfel că noi, cei tineri, ne strângeam într-un birou şi coseam goblenuri. Pare incredibil în ziua de azi. Dar acum îmi dau seama ca pentru o depresie, era o terapie foarte bună, pentru că urmărești modelul acela migălos şi te deconectezi de la gândurile tale negre, ceea ce e foarte greu să faci când ești în depresie. Era, aşa, ca o terapie de grup, pentru că toți ne temeam că o să ne pierdem job-urile. Paradoxal, nu? În loc să ne facem că muncim, făceam cu totul alte lucruri.

Apoi, lucrurile au început să se stabilizeze, în sensul că am rămas numai vreo 7 oameni la proiectări, toți ingineri. Aveam de lucru, mult si era destul de satisfăcător ca munca. Copiii crescuseră, făceam concedii frumoase la mare sau la munte. Banii nu ne ajungeau niciodată, dar eram încă tineri. Soțul meu şi-a făcut propria firmă de Instalații electrice, avea lucrări şi începuse să ne meargă destul de bine.

Prin 2001, însă, am început sa avem probleme in cuplu. Şi, în februarie 2002, s-a întâmplat ceva ce ne-a destabilizat, cu primul nostru fiu, care avea 14 ani. Acesta a fost un moment teribil, care a declanșat o schimbare completa. Am fost timp de câteva luni cu el la Iași, la Bebe Mihăescu (psiholog). Şi Bebe, m-a întrebat: dacă ţi-ai dorit să faci psihologie, de ce nu o faci acum?

L.P.: Ce ai simţit în momentul acela, când ai auzit cu voce tare, venind din exterior, cuvinte care tăceau în interiorul tău de atât de mult timp?

A fost scânteia care a aprins focul, ca să zic aşa. Simțeam că, făcând asta, o să mă regăsesc şi o să fac ceva ce îmi aparține. Aveam impresia că până atunci făcusem ce au așteptat părinții de la mine- o facultate oarecare, ce a așteptat societatea- copii. Şi, cu toate că mă straduisem să le fac foarte bine pe toate, simţeam că nimic nu e al meu cu adevărat. Am simțit că ăsta e drumul meu şi, că să ascult şi să înțeleg oameni e ceva natural, al meu.

În septembrie 2002, aveam 37 de ani, m-am înscris la Psihologie la Iași şi la Şcoala de ghizi montani la Brașov. Gândul meu a fost că dacă voi lucra ca ghid voi putea sa îmi finanţez studiile mai ușor. Am ales Şcoala de ghizi deoarece era pasiunea mea sa merg pe munte şi cunoașteam destul de bine traseele. Iar după ce au crescut copiii, am simțit nevoia să revin la această pasiune. Apoi am constatat că se plătea şi bine.

Lucram încă la proiectari. Norocul era că aveam 28 de zile lucrătoare de concediu, pentru că eram în industria chimică. Asta făcea aproape două luni de libertate. În vara lui 2003, am lucrat ca voluntar în tabere de copii pentru Parcul Național Piatra Craiului. Şi mi-am luat şi proprii copii. Am făcut cu ei escaladă şi eram într-o formă fizică excelentă. În fiecare zi urcam de la cabana Curmătura, în Vf. Ascuțit, cu grupuri de copii. Şi aşa a trecut toată vara. Spre final, o agenție de turism din Tg. Mureș m-a contactat şi am dat un interviu. Am lucrat pentru ei cu grupuri de turiști din Franța, SUA, Irlanda, Israel, Anglia, timp de 8 ani, numai vara. Şi aşa mi-am perfecționat şi engleza şi franceza.

La școala de ghizi, am cunoscut un bărbat interesant, cu 10 ani mai tânăr decat mine. Căsnicia mea era pe final, locuiam deja separat de soțul meu. Atunci când simți ca ești pe drumul tău, când știi ca obiectivele tale de viață sunt mult prea diferite de cele ale ex-ului, atunci ești foarte deschisă să cunoşti oameni care îţi seamănă: care fac sport, mișcare, care au o preocupare continuă pentru evoluție. Aşa că am început această relație specială.

In august, 2007, el a emigrat in Canada. Pe atunci eu am terminat facultatea. Am dat concurs în învățământ şi am lucrat din 2007 până în aprilie 2011, ca psiholog școlar. Lucram, în plus, cu copii autisti de prin satele din jurul Oneştiului. În acest timp, am făcut şi masterul în psihoterapie de la Iași.

Între 2006-2010, am făcut si formarea în psihoterapie experienţială, cu echipa Iolandei Mitrofan. A fost o perioada intensă, foarte frumoasa. Apoi, prietenul meu, m-a chemat de 2 ori la Montreal, în ianuarie 2009 si in ianuarie 2010. Eram divorțată şi copiii erau deja studenți.

L.P.: De ce ai ezitat să pleci?

Aveam impresia că plec pentru un om şi știam că dacă plec doar pentru un om, nu e o decizie bună. Pentru că omul se poate schimba, poate dispărea şi dacă decizia nu are şi alte fundamente, te poţi trezi căzând în gol. Dar am avut confirmarea că e o decizie bună, destul de repede după ce am luat-o.

In iulie 2010, m-am recăsătorit, am așteptat actele şi în 19 Aprilie 2011, iată-mă, plecând de la zero in Montreal. Şi când zic zero, e zero.

Aici, trebuie să îţi echivalezi studiile, să faci cerere să intri în ordin, să dai examen din nou pentru permisul de conducere, totul ca la început.

Am avut noroc. În 18 Iunie 2011, deja am început să lucrez ca intervenante en toxicomanie, pentru Salvation Army. O munca interesantă. Dar era extrem de obositoare deoarece lucram în schimburi de la 15 la 23 seara. Ziua făceam cursuri de limba franceză şi apoi cursuri de diferență cerute pentru intrarea în ordin. In Februarie 2013 am intrat în ordinul psihoeducatorilor. In iulie, după ce am dat vreo 10 interviuri pentru mai multe job-uri de psihoeducatoare, am reușit.

And here I am!

Acum am un job într-o echipă multidisciplinară. Lucrez cu persoane cu deficienţă intelectuală şi autism, cu vârste cuprinse între 5-100 de ani ( aşa e denumirea job-ului).

În vara asta mi-am luat mașină. Job-ul e la 24 km de casa. Fiul meu cel mare s-a căsătorit cu o montrealeză. Acum sunt în Mexic, într-o excursie Flower-power. Au plecat în vestul Canadei, la cules de cireșe, apoi în State, apoi în Mexic. Se vor întoarce la Montreal în mai. Fiul cel mic a terminat informatica în Londra, vara trecută.

L.P.: Ce îţi lipseşte din România?

Din Romania îmi lipsesc oamenii dragi, copiii de la școala de care m-am ocupat şi pentru care aş fi vrut să fac un proiect via internet pentru a le fi alături în trecerea lor spre adolescenţă, şi munții mei dragi pe care i-am străbătut atât de mult. Dar, nu simt nevoia să mă întorc. Mi-ar plăcea mai mult dacă as reuși să am atâţia bani, încât, rând pe rând, cei pe care-i iubesc să vină să viziteze Montrealul. Proiectul ăsta începe cu mama, care vine pe 30 Martie.

L.P.: Mai păstrezi goblenurile cusute atunci când aveai nevoie de un refugiu? :)

Am 2 aici. Le făcusem cadou noului meu soţ când a plecat. Atunci nu eram căsătoriţi şi nu bănuiam că voi pleca şi eu. A fost un cadou de despărțire, oarecum. :)

L.P.: Sunt legătura ta cu trecutul sau doar prea frumoase ca să le arunci?

Cred că le păstrez, probabil, şi ca să nu uit de unde vin.

L.P. Cum este soţul tău?

Soțul meu e un om interesant şi veşnic plin de surprize- şi bune şi rele. :) Etern şi fascinant- ca să folosesc o sintagmă cunoscută-, aşa e soțul meu!

L.P.: Crezi în destin, în intuiţie, în noroc?

Cred că atunci când pornesti cu toată energia şi intențiile bune pe un drum, îţi creezi oportunităţi. Şi cred un pic în destin. Prin ’95, cred, Octav (fratele meu) mi-a făcut prima adresă de email de până atunci: canadiana@ (initiala numelui plus prenumele meu). Şi iată-mă aproape canadiancă. :) O să îmi depun actele de cetățenie în aprilie.

L.P.: Privind înapoi, ce ai face altfel din toţi aceşti ani?

Aş încerca să îi transmit celui de-al doilea fiu al meu mai multă încredere în el şi în forțele lui. În relația mea cu el, m-aş întoarce şi aş schimba ceva.

Dar viaţa are o singură direcţie: înainte.

L.P: Te simţi împlinită în acest moment? Simţi că ai mai putea-o lua de la capăt aşa cum ai făcut-o de atatea ori, dacă viaţa te-ar surprinde din nou?

Mă simt cel mai bine cu mine însămi, de când mă știu. Sunt liberă, în echilibru. Știu că dacă atingi pacea interioară (nu sunt doar cuvinte mari), nu mai poți să te superi că e frig în Canada, că nu ai loc de parcare. Nici măcar nu te poți supăra dacă partenerul zice că vrea să plece. Ştii că nu îţi aparține şi că dacă îl iubești cu adevărat, cel mai firesc lucru e să îl lași să plece.

Împlinită- înseamnă să nu mai ai obiective, provocări? M- am implicat anul acesta într-un cyclo-defi, ca să strâng fonduri pentru cercetare pentru cancer. Asta implică să strâng donații de 2500$ şi apoi să pedalez 250 de km de la Montreal la Quebec.

Ma gândesc să lucrez 1 an în Nord, la Nunavut, cu populațiile autohtone, care au mari probleme de toxicomanie, rată ridicată de suicid etc.

Apoi, aş vrea să îmi iau un an sabatic şi să fac o excursie lungă pe bicicletă, cum ar fi să traversez Africa sau America Latina. Aici sunt în zona viselor, dar sunt niște vise tangibile.

Simt că aş putea să o iau oricând de la capăt, în orice condiții. Să nu uităm că în istoria lumii, oamenii au făcut întotdeauna asta: Anita Nandris, Supraviețuitorii holocaustului, spaniolii care au trecut prima dată oceanul cu Christofor Columb şi lista e nesfârșită. Uite, că acum îmi vine o frază dintr-un film, dar în care cred: what a man can do, every man can do. Şi citatul meu preferat, e din Alan Watts: the sound of rain needs no translation.

Adaugă comentariu nou

Imagine featured

Tags

Autor

743

Te-ai săturat și vrei să pleci de la ei? Când și cum să (nu) îți dai demisia

editor — Mon, 03 Feb 2014 13:28:44 +0000

Te-ai săturat și vrei să pleci de la ei? Când și cum să (nu) îți dai demisia editor Lun, 02/03/2014 - 14:28

Reținerea talentelor este una dintre problemele cu care se confruntă astăzi toate organizațiile. Poate părea paradoxal, însă ”Vreau să plec, îmi dau demisia” a devenit un fel de obsesie a tinerilor conștienți de capacitățile lor, îndeosebi middle managers; faptul că au reușit să aibă un loc de muncă relativ bine plătit nu e suficient pentru a-i convinge să rămână. Explicațiile sunt foarte complexe și nu vreau să insist aici asupra lor. Cred că te ajută mai mult dacă îți spun când și cum să (nu) îți dai demisia. Iar dacă ești angajator, cele de mai jos te pot ajuta să gestionezi altfel situația atunci când un angajat îți spune că vrea să plece.

Unii mă caută tocmai pentru că au aflat că eu însămi mi-am dat demisia dintr-un job prețuit, admirat, râvnit, uneori invidiat, și speră, pe bună dreptate, că îi pot înțelege și că îi pot ajuta să ia cea mai bună decizie și să-și găsească un alt drum.

Da, demisia este cea mai bună alternativă în unele cazuri; a fost, de pildă, cazul meu. Însă nu e deloc benefic pentru tine, ba chiar e foarte periculos, să speri, conștient sau nu, că ea îți va rezolva toate nemulțumirile legate de muncă și viață. Nu e deloc benefic să o privești ca pe prima sau cea mai la îndemână soluție și să iei decizia de a demisiona înainte de a fi lucrat la alte alternative. Nu vorbesc aici despre cât ai stat la actualul loc de muncă, nici despre cât te-ai gândit, cât ai ezitat, până să demisionezi; nici despre câte compromisuri ai făcut ca să poți continua. Vorbesc despre cât ai lucrat efectiv ca să afli ce te nemulțumește de fapt (nu aparent) și să cauți / pui în practică soluții reale, dincolo de compromisuri, certuri etc. – acestea nu sunt soluții, sunt forme de defensivă în fața provocărilor.

Nu e deloc benefic pentru tine să gândești demisia cu atitudinea și Ego-ul unui școlar-adolescent rebel, care spune ”Nu-mi place la școală / muncă”, ”Nu am libertate, sunt prea multe reguli”, ”Nu-mi place profesorul / șeful”, ”Mă critică tot timpul, nu mă laudă niciodată”, ”Colegii mă jignesc”, ”Mă revoltă / Mă revolt”, ”Le / Vă arăt eu”, ”Vreau să le / vă demonstrez că…”, ”Nu mă mai duc la școală / muncă”.

Poate că, citind, ți-ai spus: ”Ei, nu cred că cineva gândește chiar așa”. Te înșeli. Sunt mulți tineri, unii nu foarte tineri, care gândesc așa. Din experiența mea, aș spune că cel mai frecvent sabotor interior al românilor este acest Sine-școlar-adolescent, care reușește adesea să controleze alegerile și deciziile individului, reducând la tăcere Sinele-adult-matur.

Sau poate că îți spui: ”Păi e absolut normal să gândească așa. Dacă nu-i place, de ce să nu caute ceva ce-i place? Dacă nu are libertate, de ce să nu caute libertatea? Dacă e tot timpul criticat, de ce să suporte?”. Bazându-mă, iarăși, pe experiența mea, aș spune că tu însuți / însăți ai putea fi dominat(ă) de Sinele-școlar-adolescent și că, dacă nu ești un mare talent artistic (chiar și atunci), el te sabotează fără să-ți dai seama, nu te lasă să dezvolți și să pui în valoare ce e mai bun în tine.

Dacă te bat gândurile să pleci de la actualul loc de muncă, eu îți recomand ca, înainte de a te programa mental să iei această decizie, să urmezi pașii de mai jos, unul câte unul, cu răbdare și reflecție cât poți tu mai adâncă.

1. Verifică dacă sursa nemulțumirii tale este, într-adevăr, legată în primul rând de muncă. Emoțiile negative sunt transferabile dintr-o dimensiune a vieții noastre la alte dimensiuni, de la o relație la celelalte relații.

Dacă toate ar merge exact așa cum îți dorești la job, care ar fi lucrurile din viața ta pe care le-ai dori altfel? Onest și curajos vorbind, care sunt lucrurile pe care l-ai schimba primele?
Conștientizează cum avansezi tu pe autostrada vieții tale: job, cuplu, copii, părinți, frați, prieteni, hobby-uri, dezvoltare personală…
Dacă altceva, nu munca, te doare de fapt mai tare, începe de acolo…

2. Verifică dacă sursa nemulțumirii tale este locul (fișa postului, sarcina reală de muncă/burnout, constrângerile, recompensele, relațiile) de muncă, munca însăși sau performanțele tale. Ce anume, precis, te nemulțumește?

3. Clarifică-ți așteptările. Cum arată locul de muncă sau munca pe care ți-l/o dorești? Descrie în cât mai multe detalii: cum ar arăta o zi de muncă pentru tine, ce ai face, cu cine, unde etc.

4. Dacă locul de muncă te nemulțumește, verifică realismul așteptărilor tale. Numește 5-10 persoane pe care le cunoști și care muncesc în condițiile pe care le dorești tu.

5. Un alt loc de muncă este ceea ce vrei cu adevărat? Nu cumva vrei, de fapt, o ocupație care să genereze banii și celelalte resurse necesare ca să-ți satisfaci nevoile fundamentale?

Dacă da, atunci descoperă mai întâi cum merg lucrurile în sistemul nevoilor tale fundamentale. Ce nevoi fundamentale îți satisface și ce nevoi nu-ți satisface actualul job?
Verifică dacă nu cumva confunzi nevoile tale fundamentale cu așteptările și obișnuințele tale nerealiste. Abia după aceea vei putea căuta cu real folos.
Verifică dacă tu însuți / însăți faci tot ce poți mai bun ca să îți satisfaci nevoile fundamentale la actualul loc de muncă. În loc să te mulțumești să constați dacă ce se întâmplă acolo îți place sau nu, schimbă tu tot ce poți schimba, tot ce se află efectiv sub controlul tău, astfel încât să-ți placă.

6. Dacă munca însăși te nemulțumește și chiar vrei să alegi un alt drum: ce altceva știi să faci foarte bine?

Dacă nu știi nimic altceva, atunci e înțelept să rămâi o vreme acolo unde ești, lucrând totodată foarte serios la a te cunoaște mai bine și a învăța altceva la un nivel de performanță competitiv.
Schimbă-ți mindset-ul cu privire la muncă. Munca pe care o prestezi acum are cu siguranță componente transferabile (care se regăsesc în multe alte munci): atitudinile față de efort, față de învățarea continuă, față de oameni; competențele de interacțiune și comunicare; munca în echipă; competențele digitale (computer, internet); competențele lingvistice (limba maternă, limbi străine); etc. Consideră actualul tău loc de muncă ca o oportunitate de învățare din experiență și învață.
Fă tot ce poți tu mai bun în fiecare zi, pentru că numai astfel îți poți antrena și testa atitudinile și competențele respective: ”suntem ceea ce facem repetat” (Aristotel). Numai astfel îți poți menține și întări încrederea în tine. Când vei pleca, vei lua cu tine toate aceste componente transferabile ale muncii, iar ele vor constitui capitalul tău de plecare în noua muncă. În caz contrar, dacă îți spui în fiecare zi ”Nu am motivație, oricum vreau să plec, abia aștept să plec”, te autosabotezi: vei lua cu tine obișnuințe neproductive de a gândi și a face lucrurile, multe frustrări, multă neîncredere, chiar dacă mascată de o gândire pozitivă superficială… ce platformă de plecare slabă, periculoasă chiar, pentru tot ce vrei să construiești în continuare!

7. Dacă performanțele tale sunt sursa nemulțumirii, lucrează foarte serios ca să le aduci acolo unde îți dorești.

Schimbă-ți mindset-ul cu privire la muncă. Oriunde ai merge, inclusiv dacă îți deschizi propria afacere – mai ales atunci – ai nevoie de performanță. Iar aceasta nu e un dat și nu vine de la sine; e ceva care se dezvoltă prin învățare = antrenament serios și de durată.
Învață, antrenează-te în fiecare zi. Acționează și perseverează! Voința însăși se antrenează, antreneaz-o! Deprinderile de învățare se învață, antrenează-le! Rezistența la stres se învață, antreneaz-o!

8. Dacă relațiile sunt sursa nemulțumirii, întreabă-te care e contribuția ta la calitatea relațiilor și învață să comunici / interacționezi constructiv.

Schimbă-ți mindset-ul cu privire la relații. Cu foarte puțin excepții, noi înșine contribuim la neînțelegerile cu ceilalți, prin așteptările noastre, fricile noastre, stilul nostru de interacțiune și comunicare; calitatea relațiilor se schimbă atunci când noi interacționăm și comunicăm altfel.
Oriunde ai merge, inclusiv dacă îți deschizi propria afacere – mai ales atunci – ai nevoie să știi să interacționezi și să comunici constructiv, să gestionezi conflicte etc.
Învață, antrenează-te în fiecare zi. Acționează și perseverează!

Dacă ești pasionat(ă) de o muncă – ceea ce înseamnă cu totul altceva decât clișeul simplist, școlăresc, ”îmi place” –, dacă stăpânești deja suficiente componente esențiale (transferabile și specifice) ale muncii pentru a atinge un nivel de performanță competitiv și pentru a construi noi relații de muncă, sănătoase și productive, atunci nu sta pe gânduri: demisionează și construiește.

Însă asigură-te că nu faci lucrurile acestea ca un școlar-adolescent. Caută în tine toate resursele Sinelui-adult-matur, adaugă – prin învățare – resursele pe care nu le ai încă, apoi pune-le serios la treabă.

Cu răbdare și perseverență, sigur vei reuși să descoperi și să avansezi pe drumul care ți se potrivește. Dar e înțelept să nu trântești ușa în urma ta, las-o întotdeauna deschisă…

Adaugă comentariu nou

Imagine featured

Tags

Autor

951