psiholog

Orice sfârşit este doar un nou început!

editor — Fri, 07 Feb 2014 01:16:42 +0000

Orice sfârşit este doar un nou început! editor Vin, 02/07/2014 - 02:16

Ana Diana Coanda. Nu vă spune nimic numele acesta, nu? Nici nu încercaţi să vă amintiţi, pentru că nu este o persoană publică. Este un om simplu. Necunoscut. Obisnuit. Dar frumos. Frumos, aşa cum ne-am dori să fie majoritatea oamenilor. Tocmai din acest motiv am ales-o pentru acest interviu. De fapt, interviul cu ea este mai mult o poveste pe care o veţi savura citind-o! Este o confirmare că viaţa este un puzzle uriaş care prinde formă în funcţie de alegerile pe care le facem în fiecare clipă, de greşelile şi de lecţiile pe care le învăţăm pe parcurs, dar şi de cum reuşim să ne reinventăm şi să refuzăm să ne dăm bătuţi atunci cand totul se năruie în faţa noastră. Este o lecţie din şi despre viaţă şi o dovadă a faptului că, mai devreme s-au mai târziu, lucrurile se leagă între ele pentru a dezvalui “the big picture”. De ce spun asta? Citiţi cu atenţie povestea şi fiţi atenţi la..semne! :)

“Am terminat liceul la Giurgiu în 1983 şi aş fi vrut încă de pe atunci să fiu psiholog. Dar nu mai exista facultatea (a fost desființată în 1981 în urma scandalului cu Meditație transcedentală). Aşa că m-am hotărât să fac, ca toată lumea, o facultate tehnică. Eram bună la mate şi fizică. Facultatea mi-a plăcut mult. Pe vreme aia făceam multe proiecte, pe care le desenam pe hartie de calc şi le predam in tuburi. Ca să mă ajung cu banii mai făceam şi proiectele colegilor arabi. În 1986, eram în anul IV, am rămas însărcinată şi m-am căsătorit. Cu soțul meu am fost colega de clasă la liceu, el era student la electrotehnică, dar era în anul III pentru că făcuse armata. Am întrerupt un semestru, am născut un băiat şi apoi am reluat studiile, repetând anul IV ca să termin în același an cu soțul meu. Pe atunci erau repartiții pe toată ţara şi aveai prioritate dacă erai căsătorit şi aveai un copil. Aşa că am reușit să luăm repartiției la Oneşti. Eu la un trust de construcții şi soțul meu la combinatul chimic. Am lucrat un an pe Șantier. Acolo m-a prins revoluţia.

În vara lui ‘90, exact în zilele primei mineriade, m-am transferat şi eu la combinatul chimic, care pe vremea aia avea 7000 de angajați. Am lucrat la secția termică, mă ocupam de instalatiile de apă, oxigen şi de producere a frigului. Apoi, am născut al doilea băiat, în 1991. Când m-am întors după concediul de maternitate, am trecut la secția proiectări unde îmi dorisem de mult să ajung. Era un colectiv de 40 de persoane, cu dactilografa şi mai multe desenatoare, pe vremea aia. Colectivul era excelent, oamenii erau inteligenți, aveau hobby-uri interesante, ascultau muzică bună, erau mai din toate generaţiile şi aveai ce să înveţi de la ei. A fost o perioadă frumoasă. Am început să învățăm să lucrăm pe computer. Aveam 2, îmi amintesc. Toți voiam să învățăm să le utilizăm. :)

La sfârșitul anului 1995, în decembrie, a fost prima dată când am simțit că viața are pregătite pentru noi şi lovituri incredibile pe care ţi le dă când te aștepti mai puțin şi cu care trebuie să înveţi să trăiești. Tata a murit pe neaşteptate, în împrejurări ciudate şi destul de scandaloase. Era director tehnic în combinat, un inginer chimist foarte bun, cu specializări în URSS. Era foarte apreciat şi pusese o Secție nouă pe picioare cu utilaje din Germania.

Apoi au început concedierile masive. La fiecare 3 luni, plecau în Șomaj 2-300 de oameni. Atunci, probabil că am făcut o depresie. Acum, privind în urmă, cred că era depresie dar în acel moment nu realizam. La servici toată lumea era terorizată de tăierile masive. Se închideau fabrici şi noi deja eram prea mulţi pentru cât mai era de lucru pentru proiectare în acel an, 1996. Astfel că noi, cei tineri, ne strângeam într-un birou şi coseam goblenuri. Pare incredibil în ziua de azi. Dar acum îmi dau seama ca pentru o depresie, era o terapie foarte bună, pentru că urmărești modelul acela migălos şi te deconectezi de la gândurile tale negre, ceea ce e foarte greu să faci când ești în depresie. Era, aşa, ca o terapie de grup, pentru că toți ne temeam că o să ne pierdem job-urile. Paradoxal, nu? În loc să ne facem că muncim, făceam cu totul alte lucruri.

Apoi, lucrurile au început să se stabilizeze, în sensul că am rămas numai vreo 7 oameni la proiectări, toți ingineri. Aveam de lucru, mult si era destul de satisfăcător ca munca. Copiii crescuseră, făceam concedii frumoase la mare sau la munte. Banii nu ne ajungeau niciodată, dar eram încă tineri. Soțul meu şi-a făcut propria firmă de Instalații electrice, avea lucrări şi începuse să ne meargă destul de bine.

Prin 2001, însă, am început sa avem probleme in cuplu. Şi, în februarie 2002, s-a întâmplat ceva ce ne-a destabilizat, cu primul nostru fiu, care avea 14 ani. Acesta a fost un moment teribil, care a declanșat o schimbare completa. Am fost timp de câteva luni cu el la Iași, la Bebe Mihăescu (psiholog). Şi Bebe, m-a întrebat: dacă ţi-ai dorit să faci psihologie, de ce nu o faci acum?

L.P.: Ce ai simţit în momentul acela, când ai auzit cu voce tare, venind din exterior, cuvinte care tăceau în interiorul tău de atât de mult timp?

A fost scânteia care a aprins focul, ca să zic aşa. Simțeam că, făcând asta, o să mă regăsesc şi o să fac ceva ce îmi aparține. Aveam impresia că până atunci făcusem ce au așteptat părinții de la mine- o facultate oarecare, ce a așteptat societatea- copii. Şi, cu toate că mă straduisem să le fac foarte bine pe toate, simţeam că nimic nu e al meu cu adevărat. Am simțit că ăsta e drumul meu şi, că să ascult şi să înțeleg oameni e ceva natural, al meu.

În septembrie 2002, aveam 37 de ani, m-am înscris la Psihologie la Iași şi la Şcoala de ghizi montani la Brașov. Gândul meu a fost că dacă voi lucra ca ghid voi putea sa îmi finanţez studiile mai ușor. Am ales Şcoala de ghizi deoarece era pasiunea mea sa merg pe munte şi cunoașteam destul de bine traseele. Iar după ce au crescut copiii, am simțit nevoia să revin la această pasiune. Apoi am constatat că se plătea şi bine.

Lucram încă la proiectari. Norocul era că aveam 28 de zile lucrătoare de concediu, pentru că eram în industria chimică. Asta făcea aproape două luni de libertate. În vara lui 2003, am lucrat ca voluntar în tabere de copii pentru Parcul Național Piatra Craiului. Şi mi-am luat şi proprii copii. Am făcut cu ei escaladă şi eram într-o formă fizică excelentă. În fiecare zi urcam de la cabana Curmătura, în Vf. Ascuțit, cu grupuri de copii. Şi aşa a trecut toată vara. Spre final, o agenție de turism din Tg. Mureș m-a contactat şi am dat un interviu. Am lucrat pentru ei cu grupuri de turiști din Franța, SUA, Irlanda, Israel, Anglia, timp de 8 ani, numai vara. Şi aşa mi-am perfecționat şi engleza şi franceza.

La școala de ghizi, am cunoscut un bărbat interesant, cu 10 ani mai tânăr decat mine. Căsnicia mea era pe final, locuiam deja separat de soțul meu. Atunci când simți ca ești pe drumul tău, când știi ca obiectivele tale de viață sunt mult prea diferite de cele ale ex-ului, atunci ești foarte deschisă să cunoşti oameni care îţi seamănă: care fac sport, mișcare, care au o preocupare continuă pentru evoluție. Aşa că am început această relație specială.

In august, 2007, el a emigrat in Canada. Pe atunci eu am terminat facultatea. Am dat concurs în învățământ şi am lucrat din 2007 până în aprilie 2011, ca psiholog școlar. Lucram, în plus, cu copii autisti de prin satele din jurul Oneştiului. În acest timp, am făcut şi masterul în psihoterapie de la Iași.

Între 2006-2010, am făcut si formarea în psihoterapie experienţială, cu echipa Iolandei Mitrofan. A fost o perioada intensă, foarte frumoasa. Apoi, prietenul meu, m-a chemat de 2 ori la Montreal, în ianuarie 2009 si in ianuarie 2010. Eram divorțată şi copiii erau deja studenți.

L.P.: De ce ai ezitat să pleci?

Aveam impresia că plec pentru un om şi știam că dacă plec doar pentru un om, nu e o decizie bună. Pentru că omul se poate schimba, poate dispărea şi dacă decizia nu are şi alte fundamente, te poţi trezi căzând în gol. Dar am avut confirmarea că e o decizie bună, destul de repede după ce am luat-o.

In iulie 2010, m-am recăsătorit, am așteptat actele şi în 19 Aprilie 2011, iată-mă, plecând de la zero in Montreal. Şi când zic zero, e zero.

Aici, trebuie să îţi echivalezi studiile, să faci cerere să intri în ordin, să dai examen din nou pentru permisul de conducere, totul ca la început.

Am avut noroc. În 18 Iunie 2011, deja am început să lucrez ca intervenante en toxicomanie, pentru Salvation Army. O munca interesantă. Dar era extrem de obositoare deoarece lucram în schimburi de la 15 la 23 seara. Ziua făceam cursuri de limba franceză şi apoi cursuri de diferență cerute pentru intrarea în ordin. In Februarie 2013 am intrat în ordinul psihoeducatorilor. In iulie, după ce am dat vreo 10 interviuri pentru mai multe job-uri de psihoeducatoare, am reușit.

And here I am!

Acum am un job într-o echipă multidisciplinară. Lucrez cu persoane cu deficienţă intelectuală şi autism, cu vârste cuprinse între 5-100 de ani ( aşa e denumirea job-ului).

În vara asta mi-am luat mașină. Job-ul e la 24 km de casa. Fiul meu cel mare s-a căsătorit cu o montrealeză. Acum sunt în Mexic, într-o excursie Flower-power. Au plecat în vestul Canadei, la cules de cireșe, apoi în State, apoi în Mexic. Se vor întoarce la Montreal în mai. Fiul cel mic a terminat informatica în Londra, vara trecută.

L.P.: Ce îţi lipseşte din România?

Din Romania îmi lipsesc oamenii dragi, copiii de la școala de care m-am ocupat şi pentru care aş fi vrut să fac un proiect via internet pentru a le fi alături în trecerea lor spre adolescenţă, şi munții mei dragi pe care i-am străbătut atât de mult. Dar, nu simt nevoia să mă întorc. Mi-ar plăcea mai mult dacă as reuși să am atâţia bani, încât, rând pe rând, cei pe care-i iubesc să vină să viziteze Montrealul. Proiectul ăsta începe cu mama, care vine pe 30 Martie.

L.P.: Mai păstrezi goblenurile cusute atunci când aveai nevoie de un refugiu? :)

Am 2 aici. Le făcusem cadou noului meu soţ când a plecat. Atunci nu eram căsătoriţi şi nu bănuiam că voi pleca şi eu. A fost un cadou de despărțire, oarecum. :)

L.P.: Sunt legătura ta cu trecutul sau doar prea frumoase ca să le arunci?

Cred că le păstrez, probabil, şi ca să nu uit de unde vin.

L.P. Cum este soţul tău?

Soțul meu e un om interesant şi veşnic plin de surprize- şi bune şi rele. :) Etern şi fascinant- ca să folosesc o sintagmă cunoscută-, aşa e soțul meu!

L.P.: Crezi în destin, în intuiţie, în noroc?

Cred că atunci când pornesti cu toată energia şi intențiile bune pe un drum, îţi creezi oportunităţi. Şi cred un pic în destin. Prin ’95, cred, Octav (fratele meu) mi-a făcut prima adresă de email de până atunci: canadiana@ (initiala numelui plus prenumele meu). Şi iată-mă aproape canadiancă. :) O să îmi depun actele de cetățenie în aprilie.

L.P.: Privind înapoi, ce ai face altfel din toţi aceşti ani?

Aş încerca să îi transmit celui de-al doilea fiu al meu mai multă încredere în el şi în forțele lui. În relația mea cu el, m-aş întoarce şi aş schimba ceva.

Dar viaţa are o singură direcţie: înainte.

L.P: Te simţi împlinită în acest moment? Simţi că ai mai putea-o lua de la capăt aşa cum ai făcut-o de atatea ori, dacă viaţa te-ar surprinde din nou?

Mă simt cel mai bine cu mine însămi, de când mă știu. Sunt liberă, în echilibru. Știu că dacă atingi pacea interioară (nu sunt doar cuvinte mari), nu mai poți să te superi că e frig în Canada, că nu ai loc de parcare. Nici măcar nu te poți supăra dacă partenerul zice că vrea să plece. Ştii că nu îţi aparține şi că dacă îl iubești cu adevărat, cel mai firesc lucru e să îl lași să plece.

Împlinită- înseamnă să nu mai ai obiective, provocări? M- am implicat anul acesta într-un cyclo-defi, ca să strâng fonduri pentru cercetare pentru cancer. Asta implică să strâng donații de 2500$ şi apoi să pedalez 250 de km de la Montreal la Quebec.

Ma gândesc să lucrez 1 an în Nord, la Nunavut, cu populațiile autohtone, care au mari probleme de toxicomanie, rată ridicată de suicid etc.

Apoi, aş vrea să îmi iau un an sabatic şi să fac o excursie lungă pe bicicletă, cum ar fi să traversez Africa sau America Latina. Aici sunt în zona viselor, dar sunt niște vise tangibile.

Simt că aş putea să o iau oricând de la capăt, în orice condiții. Să nu uităm că în istoria lumii, oamenii au făcut întotdeauna asta: Anita Nandris, Supraviețuitorii holocaustului, spaniolii care au trecut prima dată oceanul cu Christofor Columb şi lista e nesfârșită. Uite, că acum îmi vine o frază dintr-un film, dar în care cred: what a man can do, every man can do. Şi citatul meu preferat, e din Alan Watts: the sound of rain needs no translation.

Adaugă comentariu nou

Imagine featured

Oameni pe drumul lor

Empatia – Cine o are și cine nu

editor — Tue, 10 Sep 2013 07:54:31 +0000

Empatia – Cine o are și cine nu editor Mar, 09/10/2013 - 09:54

Când președintele Obama ne spune că vrea un judecător la Curtea Supremă care să fie empatic la probleme oamenilor, a intrat pe teritoriul dezbaterilor din interiorul psihologiei cu privire la ce anume înseamnă termenul „empatie”.

Există cel puțin trei tipuri de empatie, fiecare cu alte implicații când vine vorba de alegerea candidatului potrivit. Prima dintre ele, empatia cognitivă, este cea care ne ajută să înțelegem cum gândesc ceilalți; le putem înțelege punctul de vedere. Este utilă pentru negociatori, reprezentanți de vânzări și cei care trebuie să dezbată anumite teme.

Pe de altă parte, cei ce posedă puternice abilități de empatie cognitivă pot manifesta carențe de compasiune – îți înțeleg punctul de vedere, dar nu-mi pasă. Psihologii vorbesc de „Triada neagră” – narcisiștii, indivizii machiavelici și sociopații, care pot fi foarte iscusiți în argumentări, dar au inima de gheață (de exemplu Dick Cheney).

Următorul tip de empatie este cel emoțional, cel care îi permite unui individ să simtă el însuși sentimentele interlocutorului. Aceasta creează o legatură și mai mult ca sigur că implică sistemul neural reflectat care activează în noi ceea ce vedem în alții. Acest lucru ne permite să simțim împreună cu cealaltă persoană, dar nu neapărat să manifestăm compasiune.

Compasiunea apare atunci cînd discutăm de interes empatic, a treia varietate de empatie. Interesul empatic reprezintă nu doar înțelegerea și trăirea sentimentelor pe care cineva le manifestă la un moment dat, ci și dorința de a ajuta acea persoană dacă simțim că ea necesită asta. Un studiu al acestui tip de empatie la copii de șapte ani a arătat ca cei care prezentau cel mai scăzut interes cănd își vedeau mama supărată erau cei care în două decenii, cel mai probabil, urmau să aibă cazier.

Toate cele trei tipuri ar trebui să se regăsească în candidatul lui Obama.

Poate aceasta fi o indicație că acel candidat va fi probabil o femeie? Posibil. Datele arată că femeile sunt mai empatice decât bărbații, cu precădere în cazul empatiei emoționale. Pe de altă parte, Ruth JAcobs, care oferă training-uri pentru oficialii companiilor dornice să le dezvolte abilitățile de lider angajaților săi, cum ar fi empatia, a descoperit că din primii 10% cei mai buni angajați în funcție de rezultate de afaceri, empatia bărbaților este la fel de dezvoltată ca cea a femeilor.

Empatia poate fi dezvoltată măcar parțial. Psihologul Paul Ekman a creat instrument online care permite oricărui utilizator să-și testeze abilitățile de a citi emoțiile cuiva doar privindu-i expresia. Astfel putem învăța să detectăm foarte rapid anumite ticuri faciale care dezvăluie sentimentele unei alte persoane – o modalitate de a simți dacă el sau ea minte, neagă că ceva îl/o deranjează sau că e atras(ă) de cineva, în ciuda protestelor că nu e așa.

Apoi există acele studii asupra „văzului minții” (mindsight) lansate de Dr. Daniel Siegel, psiholog pediatru la UCLA, care sugerează că acestea sunt abilități umane esențiale pe care ar trebui să le predăm copiilor noștri. Din moment ce empatia este fundamentul compasiunii și al grijii, merită ea păstrată doar pentru judecătorii Curții Supreme?

Adaugă comentariu nou

Imagine featured

Michael Thompson - 3 premiere despre parenting in Romania

editor — Mon, 09 Sep 2013 13:02:10 +0000

Michael Thompson - 3 premiere despre parenting in Romania editor Lun, 09/09/2013 - 15:02

Michael Thompson - doctor în psihologie, consultant, terapeut specializat pe copii şi familii, dar si speaker international - vine în România pentru două zile de conferințe despre parenting. Acestea reprezintă, din punct de vedere al tematicii, premiere pentru publicul român.

Este vorba despre:

prima conferinţă naţională care are în prim plan viaţa socială a copiilor (fetiţe şi băieţi), prieteniile, popularitatea şi fenomenul de agresivitate
prima conferinţă din România care abordează viaţa emoţională a băieţilor
prima conferinţă din România care abordează rolul tăticilor în viaţa emoţională a copiilor

Evenimentul va avea loc pe 21 si 22 septembrie, intr-o atmosfera caldă, informală, potrivita temelor abordate. Acestea privesc chestiuni fundamentale din viata unui copil si din universul complex al relatiei parintilor cu acesta: prietenia, cruzimea, apropierea de tata, viața emoțională, stresul, viata interioara a baietilor, responsabilizarea sau popularitatea.

Pe lângă evenimentele de dezvoltare personală pe care le conduce, Michael Thompson este psihologul supervizor al şcolii Belmont Hill din SUA. El a colaborat cu peste 500 de scoli din SUA, America Centrală, Europa, Africa şi Asia.

Iubind universul copilăriei și părinte a doi copii la rîndul său, dr. Thompson este expert mondial în psihologia vieţii socio–emoţionale a copiilor de la cele mai fragede vârste şi până după adolescenţă (popularitate, prietenie, cruzime socială, succes academic), fiind autorul cărţii “Best Friends, Worst Enemies – Understanding the Social Lives of Children”.

El este şi printre primii autori de renume care au scris despre viaţa emoţională a băieţilor, fiind co-autorul renumitei cărţi New York Times best seller “Raising Cain – Protecting the Emotional Lives of Boys”.

Speaker şi călător pasionat, Michael Thompson a apărut la emisiuni precum: The Today Show, The Oprah Winfrey Show, Good Morning America etc. A fost intervievat de “New York Times”, “The Washington Post”, “Newsweek”, “Time”, “World Report” şi multe altele.

Te așteptăm la un eveniment de dezvoltare personală deosebit, în urma căruia poți afla multe despre copilul tău, despre viața ta de familie și, nu în ultimul rând, despre, tine!

Pentru înscrieri te rugăm să o contactezi pe colega noastră, Cristina Țigănilă:

[email protected]

Dacă alegi să participi la mai mult de două evenimente din cadrul conferinței, vei primi discount.

Adaugă comentariu nou

Imagine featured

Cum să creştem copii responsabili

editor — Mon, 09 Sep 2013 10:41:25 +0000

Cum să creştem copii responsabili editor Lun, 09/09/2013 - 12:41

Michael Thompson iubeşte copiii. Iubirea lui pentru ei e atât de mare încât el însuşi a adoptat doi copii, un băiat şi o fată. Toată viaţa şi-a dedicat-o copiilor: devenind tată, psiholog în şcoli, susţinându-I pe părinţi şi educatori pentru a-i sprijini pe copii mai bine.

Darul lui Michael este acela de a ajunge la inima copilului. În aceasta prezentare, Michael Thompson îmbină istorisirile si experienţa clinică cu cercetările asupra celor mai diferite stiluri de parenting. Le propune părinţilor şi pedagogilor o reţetă caldă, nu neaparat uşoara, dar cu rezultate minunate pe termen lung, despre cum să ofere copiilor o bază solidă pe care să îşi construiască valori profunde şi un comportament moral, preocupat atat de cei din jur, cât şi de sine.

Încă din copilăria mica, fiecare copil are nevoie de o “bază sigură”, cum o numea Bowlby. Mai târziu, copiii au nevoie de un “cadru” în jurul lor. Numai atunci când se simt ancoraţi şi protejaţi cu dragoste vor putea copiii să respecte reguli.

Cum poate un părinte să ofere siguranţă şi cum poate să îi comunice copilului său valori legate de responsabilitate?
Ce ştim deja despre diferitele rezultate ale stilurilor de parenting democratic, autoritar si dictator?
Care metodă de parenting duce la copilul cel mai competent?

Mulţi părinţi au auzit aceasta prezentare a lui Michael şi s-au simtit validaţi, dar şi provocaţi. Mulţi copii şi adolescenţi au auzit această prezentare şi au fost nevoiţi să recunoască că probabil…da, ei bine…aşa este!

Sesiunea a doua

Copilul stresat: Cum să ne ajutăm copilul să aibă succes la școală şi în viaţă

Presiunea asupra copiilor de a fi cel mai bun la şcoală, de a intra la facultatea cea mai bună nu a fost niciodată mai intensă. În această carte valoroasă, Michael Thompson adreseaza obsesia performanţelor şcolare, care ne caracterizează societatea românească, dar care este deopoptriva şi specifică SUA şi oferă un răspuns uman şi profund.

“Cum a fost la şcoală?” Aceste cuvinte conţin o lume a dorinţelor părintelui de a ştii ce fac copii şi ce învaţă intr-o zi la şcoală. Copiii poate că nu dezvăluie prea multe, dar psihologul Michael Thompson sugerează că răspunsurile sunt acolo, dacă ştim să le vedem şi – la fel de important – dacă ne amintim de propriile zile de şcoală!

Copilul Tensionat de Şcoală este, de fapt, o prezentare pentru părinţii îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, părinţi care au uitat cum e viaţa unui copil în şcoală.

În această prezentare, Michael descrie călătoria interioară pe care o parcurg copiii în anii de învăţământ. Le reaminteşte părinţilor cum copiii nu se judecă pe ei înşişi după note: ci îşi privesc propria dezvoltare în alţi termeni, mereu în căutare a trei lucruri: conectarea, recunoaşterea şi un sens de putere. Michael povesteşte cum copiii găsesc aceste trei lucruri şi în alte sfere ale şcolii decât cea a notelor.

Prezentarea se adresează atât părinţilor cu copii şcolari, cât şi părinţilor cu copii mici, fiindcă şcoala este un moment al vieţii atât de apropiat tuturor vârstelor şi unul din subiectele cele mai dificile în relaţia părinte-copil.

Există trei tipuri de copii în şcoală:

aceia a căror călătorie e plină de succes
aceia a căror călătorie se caracterizează printr-o luptă cronică, dar gestionabilă şi
aceia a caror călătorie e presarată cu furie şi disperare

Fiecare din aceste călătorii are presiunile sale diferite. Şi fiecare copil e într-o permanentă căutare de strategii pentru a face faţă presiunilor pe care le simte.

Ca să scrie această carte şi pentru a ţine conferinţa pe această temă, Dr. Thompson s-a întors la şcoală, pentru a fi alături de copii încă de la ultimul an de grădiniţă şi până la liceu. În carte şi în discurs, Michael povesteşte din culisele vieţii copiilor, purtându-i pe părinţi şi pe profesori în experinţa unei zile de şcoală, explicându-le cum copiii fac faţă carierei şcolare şi explicându-le cum cei mai buni educatori şi cei mai înţelepţi părinţi îi pot sprijini pe copii în această călătorie minunată.

Certificare

Etichete

Curs Open/Deschis

Curs In House