Managerul perfect

Un comentariu de la cititorii acestei povești pe care am botezat-o Managementul medieval zice așa: ”De ce românul are întipărit cu litere de aur în creier că cel de jos trebuie sa fie servil, iar cel de sus abuziv? De ce dacă ai putere ți se permite orice?”

Fără să răspund exact întrebărilor ridicate de cititoarea mea mi-au venit în minte comportamente și abordări comune managerilor de top cu care am lucrat, români și străini, care au condus la o cultură în care cel de jos era obligatoriu servil și cel de sus abuziv și autocratic.

Ierarhicul superior își urmărește (numai) preponderent interesele proprii fără să fie câtuși de puțin preocupat de binele companiei sau al grupului de oameni care o formează. Când îl apucă excesul de sinceritate mărturisește apropiaților că binele și propășirea lui sunt egale cu binele companiei ceea ce este întotdeauna fals dar folosește la îndoctrinarea celor mai slabi de înger.

Șeful cel mare conduce numai prin reguli și proceduri pe care le aplică după bunul lui plac, adică numai atunci când îi servesc scopului de moment. Obiectivul nu este niciodată un rezultat de calitate ci întărirea dominării angajaților, stabilirea polilor de putere, a favoriților împărăției și a arbitrariului ca sistem de luarea deciziilor. Desigur se concentrează exclusiv pe pedepsirea celor care au greșit și nu recompensează niciodată performerii.

Conducătorul suprem se ocupă numai de detalii, gestionarea conflictelor neproductive, politică interdepartamentală sterilă și lasă inițiativele strategice în seama divinității sau a întâmplării. Când este întrebat despre viitor spune celor care stau să-l asculte că deocamdată nu are timp de strategie dar o să se ocupe și de asta cum va birui calvarul operațional care-l face să muncească 24 de ore pe zi ca să acopere lenea și incompetența subordonaților.

Pretinsul lider este mereu surprins de ce se întâmplă pentru că niciodată nu face eforturi să se gândească la viitorul companiei în termeni de acțiuni necesare, ci doar așteaptă să i se dea de undeva noroc, bogăție, inspirație, clienți sau piețe noi. Această abordare îl face să gâfâie permanent în timp ce se luptă cu incendiile fiecărei zile. Dacă-i spui că se mulțumește să fie reactiv dă cu pietre după tine.

Când treburile merg prost stăpânul plantației intră în panică și se ascunde în birou în loc să preia hățurile și să arate drumul spre ieșirea din bucluc. Se preocupă să găsească în continuare vinovați pentru situația precară fără să-i treacă prin minte că se așteaptă de la el soluții, convingere, îndrumare, exemplu personal și putere de luptă.

Autocratul nu-și cunoaște oamenii din subordine. El nu știe niciodată ce-i motivează, ce-i sperie sau cine sunt ei cu adevărat, ce valori și ce principii îi fac să reacționeze sau ce preocupări au în afara serviciului. Cei care cred fără rezerve în el și-n perfecțiunea lui, chiar dacă doar declamativ, sunt buni. Ceilalți sunt doar niște sabotori nerecunoscători care nu știu nimic și nu înțeleg de unde vine lumina.

CEO-ul despre care vorbim, care nu lucrează niciodată în compania noastră, ci mai degrabă la dușmanii și competitorii noștri, are mereu dreptate. El le știe pe toate, poate orice și nu greșește decât dacă a fost dezinformat sau a avut date insuficiente. Angajații lui în schimb nu reacționează decât la morcov și băț și fac tot posibilul ca să chiulească sau să fie neproductivi. Fără el, managerul perfect, compania nu poate să existe.

Articol preluat de pe HTDI