Mergi la conţinutul principal

Orice sfârşit este doar un nou început!

Ana Diana Coanda.  Nu vă spune nimic numele acesta, nu? Nici nu încercaţi să vă amintiţi, pentru că nu este o persoană publică. Este un om simplu. Necunoscut. Obisnuit. Dar frumos. Frumos, aşa cum ne-am dori să fie majoritatea oamenilor. Tocmai din acest motiv am ales-o pentru acest interviu. De fapt, interviul cu ea este mai mult o poveste pe care o veţi savura citind-o! Este o confirmare că viaţa este un puzzle uriaş care prinde formă în funcţie de alegerile pe care le facem în fiecare clipă, de greşelile şi de lecţiile pe care le învăţăm pe parcurs, dar şi de cum reuşim să ne reinventăm şi să refuzăm să ne dăm bătuţi atunci cand totul se năruie în faţa noastră. Este o lecţie din şi despre viaţă şi o dovadă a faptului că, mai devreme s-au mai târziu, lucrurile se leagă între ele pentru a dezvalui “the big picture”. De ce spun asta? Citiţi cu atenţie povestea şi fiţi atenţi la..semne! :)“Am terminat liceul la Giurgiu în 1983 şi aş fi vrut încă de pe atunci să fiu psiholog. Dar nu mai exista facultatea (a fost desființată în 1981 în urma scandalului cu Meditație transcedentală). Aşa că m-am hotărât să fac, ca toată lumea, o facultate tehnică. Eram bună la mate şi fizică. Facultatea mi-a plăcut mult. Pe vreme aia făceam multe proiecte, pe care le desenam pe hartie de calc şi le predam in tuburi. Ca să mă ajung cu banii mai făceam şi proiectele colegilor arabi. În 1986, eram în anul IV, am rămas însărcinată şi m-am căsătorit. Cu soțul meu am fost colega de clasă la liceu, el era student la electrotehnică, dar era în anul III pentru că făcuse armata. Am întrerupt un semestru, am născut un băiat şi apoi am reluat studiile, repetând anul IV ca să termin în același an cu soțul meu. Pe atunci erau repartiții pe toată ţara şi aveai prioritate dacă erai căsătorit şi aveai un copil. Aşa că am reușit să luăm repartiției la Oneşti. Eu la un trust de construcții şi soțul meu la combinatul chimic. Am lucrat un an pe Șantier. Acolo m-a prins revoluţia.În vara lui ‘90, exact în zilele primei mineriade, m-am transferat şi eu la combinatul chimic, care pe vremea aia avea 7000 de angajați. Am lucrat la secția termică, mă ocupam de instalatiile de apă, oxigen şi de producere a frigului. Apoi, am născut al doilea băiat, în 1991. Când m-am întors după concediul de maternitate, am trecut la secția proiectări unde îmi dorisem de mult să ajung. Era un colectiv de 40 de persoane, cu dactilografa şi mai multe desenatoare, pe vremea aia. Colectivul era excelent, oamenii erau inteligenți, aveau hobby-uri interesante, ascultau muzică bună, erau mai din toate generaţiile şi aveai ce să înveţi de la ei. A fost o perioadă frumoasă. Am început să învățăm să lucrăm pe computer. Aveam 2, îmi amintesc. Toți voiam să învățăm să le utilizăm. :)La sfârșitul anului 1995, în decembrie, a fost prima dată când am simțit că viața are pregătite pentru noi şi lovituri incredibile pe care ţi le dă când te aștepti mai puțin şi cu care trebuie să înveţi să trăiești. Tata a murit pe neaşteptate, în împrejurări ciudate şi destul de scandaloase. Era director tehnic în combinat, un inginer chimist foarte bun, cu specializări în URSS. Era foarte apreciat şi pusese o Secție nouă pe picioare cu utilaje din Germania.Apoi au început concedierile masive. La fiecare 3 luni, plecau în Șomaj 2-300 de oameni. Atunci, probabil că am făcut o depresie. Acum, privind în urmă, cred că era depresie dar în acel moment nu realizam. La servici toată lumea era terorizată de tăierile masive. Se închideau fabrici şi noi deja eram prea mulţi pentru cât mai era de lucru pentru proiectare în acel an, 1996. Astfel că noi, cei tineri, ne strângeam într-un birou şi coseam goblenuri. Pare incredibil în ziua de azi. Dar acum îmi dau seama ca pentru o depresie, era o terapie foarte bună, pentru că urmărești modelul acela migălos şi te deconectezi de la gândurile tale negre, ceea ce e foarte greu să faci când ești în depresie. Era, aşa, ca o terapie de grup, pentru că toți ne temeam că o să ne pierdem job-urile. Paradoxal, nu? În loc să ne facem că muncim, făceam cu totul alte lucruri.Apoi, lucrurile au început să se stabilizeze, în sensul că am rămas numai vreo 7 oameni la proiectări, toți ingineri. Aveam de lucru, mult si era destul de satisfăcător ca munca. Copiii crescuseră, făceam concedii frumoase la mare sau la munte. Banii nu ne ajungeau niciodată, dar eram încă tineri. Soțul meu şi-a făcut propria firmă de Instalații electrice, avea lucrări şi începuse să ne meargă destul de bine.Prin 2001, însă, am început sa avem probleme in cuplu. Şi, în februarie 2002, s-a întâmplat ceva ce ne-a destabilizat, cu primul nostru fiu, care avea 14 ani. Acesta a fost un moment teribil, care a declanșat o schimbare completa. Am fost timp de câteva luni cu el la Iași, la Bebe Mihăescu (psiholog). Şi Bebe, m-a întrebat: dacă ţi-ai dorit să faci psihologie, de ce nu o faci acum?L.P.: Ce ai simţit în momentul acela, când ai auzit cu voce tare, venind din exterior, cuvinte care tăceau în interiorul tău de atât de mult timp? A fost scânteia care a aprins focul, ca să zic aşa. Simțeam că, făcând asta, o să mă regăsesc şi o să fac ceva ce îmi aparține. Aveam impresia că până atunci făcusem ce au așteptat părinții de la mine- o facultate oarecare, ce a așteptat societatea- copii. Şi, cu toate că mă straduisem să le fac foarte bine pe toate, simţeam că nimic nu e al meu cu adevărat. Am simțit că ăsta e drumul meu şi, că să ascult şi să înțeleg oameni e ceva natural, al meu.În septembrie 2002, aveam 37 de ani, m-am înscris la Psihologie la Iași şi la Şcoala de ghizi montani la Brașov. Gândul meu a fost că dacă voi lucra ca ghid voi putea sa îmi finanţez studiile mai ușor. Am ales Şcoala de ghizi deoarece era pasiunea mea sa merg pe munte şi cunoașteam destul de bine traseele. Iar după ce au crescut copiii, am simțit nevoia să revin la această pasiune. Apoi am constatat că se plătea şi bine.Lucram încă la proiectari. Norocul era că aveam 28 de zile lucrătoare de concediu, pentru că eram în industria chimică. Asta făcea aproape două luni de libertate. În vara lui 2003, am lucrat ca voluntar în tabere de copii pentru Parcul Național Piatra Craiului. Şi mi-am luat şi proprii copii. Am făcut cu ei escaladă şi eram într-o formă fizică excelentă. În fiecare zi urcam de la cabana Curmătura, în Vf. Ascuțit, cu grupuri de copii. Şi aşa a trecut toată vara. Spre final, o agenție de turism din Tg. Mureș m-a contactat şi am dat un interviu. Am lucrat pentru ei cu grupuri de turiști din Franța, SUA, Irlanda, Israel, Anglia, timp de 8 ani, numai vara. Şi aşa mi-am perfecționat şi engleza şi franceza.La școala de ghizi, am cunoscut un bărbat interesant, cu 10 ani mai tânăr decat mine. Căsnicia mea era pe final, locuiam deja separat de soțul meu. Atunci când simți ca ești pe drumul tău, când știi ca obiectivele tale de viață sunt mult prea diferite de cele ale ex-ului, atunci ești foarte deschisă să cunoşti oameni care îţi seamănă: care fac sport, mișcare, care au o preocupare continuă pentru evoluție. Aşa că am început această relație specială.In august, 2007, el a emigrat in Canada. Pe atunci eu am terminat facultatea. Am dat concurs în învățământ şi am lucrat din 2007 până în aprilie 2011, ca psiholog școlar. Lucram, în plus, cu copii autisti de prin satele din jurul Oneştiului. În acest timp, am făcut şi masterul în psihoterapie de la Iași.Între 2006-2010, am făcut si formarea în psihoterapie experienţială, cu echipa Iolandei Mitrofan. A fost o perioada intensă, foarte frumoasa. Apoi, prietenul meu, m-a chemat de 2 ori la Montreal, în ianuarie 2009 si in ianuarie 2010. Eram divorțată şi copiii erau deja studenți.L.P.: De ce ai ezitat să pleci?Aveam impresia că plec pentru un om şi știam că dacă plec doar pentru un om, nu e o decizie bună. Pentru că omul se poate schimba, poate dispărea şi dacă decizia nu are şi alte fundamente, te poţi trezi căzând în gol. Dar am avut confirmarea că e o decizie bună, destul de repede după ce am luat-o.In iulie 2010, m-am recăsătorit, am așteptat actele şi în 19 Aprilie 2011, iată-mă, plecând de la zero in Montreal. Şi când zic zero, e zero.Aici, trebuie să îţi echivalezi studiile, să faci cerere să intri în ordin, să dai examen din nou pentru permisul de conducere, totul ca la început.Am avut noroc. În 18 Iunie 2011, deja am început să lucrez ca intervenante en toxicomanie, pentru Salvation Army. O munca interesantă. Dar era extrem de obositoare deoarece lucram în schimburi de la 15 la 23 seara. Ziua făceam cursuri de limba franceză şi apoi cursuri de diferență cerute pentru intrarea în ordin. In Februarie 2013 am intrat în ordinul psihoeducatorilor. In iulie, după ce am dat vreo 10 interviuri pentru mai multe job-uri de psihoeducatoare, am reușit.And here I am!Acum am un job într-o echipă multidisciplinară. Lucrez cu persoane cu deficienţă intelectuală şi autism, cu vârste cuprinse între 5-100 de ani ( aşa e denumirea job-ului).În vara asta mi-am luat mașină. Job-ul e la 24 km de casa. Fiul meu cel mare s-a căsătorit cu o montrealeză. Acum sunt în Mexic, într-o excursie Flower-power. Au plecat în vestul Canadei, la cules de cireșe, apoi în State, apoi în Mexic. Se vor întoarce la Montreal în mai. Fiul cel mic a terminat informatica în Londra, vara trecută.L.P.: Ce îţi lipseşte din România?Din Romania îmi lipsesc oamenii dragi, copiii de la școala de care m-am ocupat şi pentru care aş fi vrut să fac un proiect via internet pentru a le fi alături în trecerea lor spre adolescenţă, şi munții mei dragi pe care i-am străbătut atât de mult. Dar, nu simt nevoia să mă întorc. Mi-ar plăcea mai mult dacă as reuși să am atâţia bani, încât, rând pe rând, cei pe care-i iubesc să vină să viziteze Montrealul. Proiectul ăsta începe cu mama, care vine pe 30 Martie.L.P.: Mai păstrezi goblenurile cusute atunci când aveai nevoie de un refugiu? :)Am 2 aici. Le făcusem cadou noului meu soţ când a plecat. Atunci nu eram căsătoriţi şi nu bănuiam că voi pleca şi eu. A fost un cadou de despărțire, oarecum. :)L.P.: Sunt legătura ta cu trecutul sau doar prea frumoase ca să le arunci?Cred că le păstrez, probabil, şi ca să nu uit de unde vin.L.P. Cum este soţul tău? Soțul meu e un om interesant şi veşnic plin de surprize- şi bune şi rele. :)  Etern şi fascinant- ca să folosesc o sintagmă cunoscută-, aşa e soțul meu!L.P.: Crezi în destin, în intuiţie, în noroc?Cred că atunci când pornesti cu toată energia şi intențiile bune pe un drum, îţi creezi oportunităţi. Şi cred un pic în destin. Prin ’95, cred, Octav (fratele meu) mi-a făcut prima adresă de email de până atunci: [email protected] (initiala numelui plus prenumele meu). Şi iată-mă aproape canadiancă. :)  O să îmi depun actele de cetățenie în aprilie.L.P.: Privind înapoi, ce ai face altfel din toţi aceşti ani?Aş încerca să îi transmit celui de-al doilea fiu al meu mai multă încredere în el şi în forțele lui. În relația mea cu el, m-aş întoarce şi aş schimba ceva.Dar viaţa are o singură direcţie: înainte.L.P: Te simţi împlinită în acest moment? Simţi că ai mai putea-o lua de la capăt aşa cum ai făcut-o de atatea ori, dacă viaţa te-ar surprinde din nou?Mă simt cel mai bine cu mine însămi, de când mă știu. Sunt liberă, în echilibru. Știu că dacă atingi pacea interioară (nu sunt doar cuvinte mari), nu mai poți să te superi că e frig în Canada, că nu ai loc de parcare. Nici măcar nu te poți supăra dacă partenerul zice că vrea să plece. Ştii că nu îţi aparține şi că dacă îl iubești cu adevărat, cel mai firesc lucru e să îl lași să plece.Împlinită- înseamnă să nu mai ai obiective, provocări? M- am implicat anul acesta într-un cyclo-defi, ca să strâng fonduri pentru cercetare pentru cancer. Asta implică să strâng donații de 2500$ şi apoi să pedalez 250 de km de la Montreal la Quebec.Ma gândesc să lucrez 1 an în Nord, la Nunavut, cu populațiile autohtone, care au mari probleme de toxicomanie, rată ridicată de suicid etc.Apoi, aş vrea să îmi iau un an sabatic şi să fac o excursie lungă pe bicicletă, cum ar fi să traversez Africa sau America Latina. Aici sunt în zona viselor, dar sunt niște vise tangibile.Simt că aş putea să o iau oricând de la capăt, în orice condiții. Să nu uităm că în istoria lumii, oamenii au făcut întotdeauna asta: Anita Nandris, Supraviețuitorii holocaustului, spaniolii care au trecut prima dată oceanul cu Christofor Columb şi lista e nesfârșită. Uite, că acum îmi vine o frază dintr-un film, dar în care cred: what a man can do, every man can do. Şi citatul meu preferat, e din Alan Watts: the sound of rain needs no translation.  

Categorie

In prezent, sunt Online Content Manager al portalului LearningNetwork.ro. Trecutul nu... vezi profilul complet

Adaugă comentariu nou

Text simplu

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
  • Adresele Web și E-mail sunt transformate automat în legături.

Folosim cookies pentru a putea imbunatati experienta Dvs!

Folosim de asemenea 1 instrument pentru masurarea traficului online.