Când am început să stau de vorbă cu Carmen şi am rugat-o să îmi povestească câte ceva despre ea, orele au început să curgă.. Şi la fel şi paginile! Este un om fascinant atât prin modul în care povesteşte, cât mai ales prin felul în care şi-a trăit viaţa. Mai în glumă, mai în serios, am concluzionat amândouă, la sfârşitul discuţiei, că ea nu se încadrează la « Oameni pe drumul lor », ci este, mai degrabă, un Om pe drumurile lui sau chiar pe o “highway” (termenul englez pentru “autostradă” ni s-a parut mai sugestiv), cu multe benzi care au şi au avut o singură direcţie: ÎNAINTE ! :)

La sfârşit, am fost în dificultate: ce să păstrăm, ce să tăiem, pentru că mediul online cere, în general, ca totul să fie “scurt şi la obiect”. Ori, cele aproape 10 pagini A4 adunate  doar “pe scurt”  sigur nu se încadrau în “tiparul online”. :)

După numeroase încercări eşuate de a scoate doar câteva idei din context, mi-am dat seama că, pentru a o putea cunoaste cu adevărat pe Carmen Iliescu şi a ne inspira din unicitatea vietii ei (cu toate detaliile « picante » pe care le-am descoperit), atunci trebuie să renunţ la ideea de “scurt şi la obiect” şi să las liberul arbitru al fiecăruia dintre voi să aleagă unde se opreşte din citit.

Aşadar, am adunat tot ce am putut despre ea şi am aranjat totul sub forma unor poveşti (în două părţi) pe care, sper că, le veţi savura lângă o cană de ceai cu miere, un pahar de vin fiert, o limonadă, un rom sau orice altceva vă place…

Despre mine, cândva, demult.. :)

[[{"fid":"1474","view_mode":"teaser","type":"media","attributes":{"height":"391","width":"240","style":"float: left; margin: 1px 10px;","alt":"Carmen_Iliescu_copilarie","title":"Carmen Iliescu in copilarie","class":"panopoly-image-quarter media-element file-teaser"}}]]Cred că m-am născut zâmbind, măcar în gând. Are legătură cu starea mea fundamentală.

Amintirile cele mai vechi sunt despre un iepuraş alb într-un coş de răchită maro închis şi despre prima păpuşă, Irina… Cred că era o visătoare, nu ştiu cum se făcea că ochii ei albaştri se uitau mereu spre cer. 

Înainte de a merge la grădiniţa cu un dud mare în curte, începusem să beau cafea fără ştirea mamei. Aveam un serviciu de ăla minuscul de porţelan aurit, iar cănuţa mea era cam cât un degetar. Stăteam cu bunica Pica pe terasă, fumul de la ţigară i se amesteca prin buclele scurte alb-albăstrii şi îmi spunea cum o ceruse de soţie nenea Gri, cu pistolul în mână şi furată de sub nasul altui pretendent. Eram foarte fericită să mă joc prin dormitorul lor: din dulap răzbătea miros de lavandă uscată şi cuvertura grea de macrame dublată cu atlas răcoros curgea peste marginea patului până la podele. Aveau tablouri de mari pictori români, minunate… şi, mai ales, un vas de sticlă cu capac, plin cu bomboane multicolore de zahăr candel- eu credeam că mănânc sticlă dulce. 

De la şcoala primară am rămas cu amintirea învăţătoarei care ne privea duios când ne-a făcut pioneri şi când o colegă a recitat uimitor, cu patos teribil, lunga poezie El-Zorab de Coşbuc. Mai e şi amintirea despre trasul de cozi şi zăpada pusă cu forţa înăuntru hainelor…. Către sfârşitul anilor de primară am aflat că oamenii mor: învăţătoarea… bunica Pica…

Generala şi liceul seamănă cu o plimbare cu bicicleta Pegas albă, un fel de primăvară cu zambile, copaci înfloriţi şi puf de plop risipit pe trotuare. Serbări, UTC, antrenamente pe stadion, cantonamente, sport făcut cu bocete, împotriva ideilor lui tata - că cine se ţine de fugă nu se poate ţine şi de carte. Pantaloni evazaţi şi ceaiuri dansante, scrisorele, poezii şi sute de probleme din culegeri. Un profesor renumit de fizica, slab, energic şi cu ochelari cât degetul de groşi, în rame negre. Profesoara de Română, o fiinţă delicată şi elegantă, cu eşarfe de mătase şi deux-pieces în culori pastelate. Râdeam şi atunci mult şi deloc prosteşte, toţi colegii şi prietenii erau inteligenţi şi citeau romane cumpărate pe sub mână sau ‘la pachet’ cu documentele Congresului PCR. Citeam mult, mult. Bibliotecara era o doamnă cam trecută pe care o iubeam şi la care ne confesam cu toţii. Aproape la orice vârstă, dar mai ales în adolescenţă, orice iubire imposibilă se poate trata cu o carte – citită sau scrisă… 

Aş putea spune că anii de liceu au fost ca în filmul cu pricina, mai ales că actorul principal era, pe atunci, colegul nostru (Adrian Păduraru).

Facultatea, cea dintâi, este una din uimirile mele. Pentru că era de mecanică - cum am putut să învăţ şi încă bine toate acele imposibil-de-ţinut-minte materii ?!

Lumea anilor ‘80 începuse să devină tot mai puţin colorată, griul şi negrul se răspândiseră şi chiar şi albul era cam murdar. Se vedea tot mai mult praf şi noroi şi cozi pornite de cu noaptea chiar şi pentru lapte şi paine. Dar eu râdeam cu gura până la urechi, de la a fi parte din momentele când s-a format grupul Divertis şi tabere împreună cu grupul prin mai toată ţara, până la înrolarea "din firea lucrurilor" în partidul comunist, ca posibil tratament împortriva aluziilor umoristice dar şi ca armonizare cu imaginea de student silitor.

Dacă are vreo importanţă culoarea părului, probabil că am fost prima « blondă de la Divertis », un grup care
[[{"fid":"1477","view_mode":"default","type":"media","attributes":{"height":"197","width":"350","style":"float: right; margin: 1px 10px;","alt":"Carmen_Iliescu_Blonda_de_la_Divertis","title":"Carmen Iliescu- Blonda de la Divertis","class":"media-element file-default"}}]]numai feminist nu era… Am încă proaspătă amintirea unei poezioare care declara destul de explicit viziunea asupra femeii  « Tânără nu-s, frumoasă nu am fost / Şi minte n-am avut, Că n-avea rost… ».  Cristi Grecu îmi este văr iar Silviu Petcu a fost colegul meu de bancă la liceu. În acei ani de agonie a socialismului, când ne lipseau atât de multe, de la mâncare şi căldură până la libertatea exprimării, frustrarea era un sentiment naţional. Eu cred că Divertis a găsit o aproape imposibilă cale de defulare publică, o vindecare. Poate ştiţi că tovarăşa Elena Ceausescu era numită popular Coana ‘Leana. La un spectacol a fost suficient să se rosteasca doar titlul « basmului » Făt Frumos şi… Mariana Cosanzeana, ca sala pur şi simplu să descarce hohote de râsete care au ţinut minute în şir fără să fie spusă nici o altă vorbă. Apoi, întregul monlog a fost înţeles imediat ca o caricatură batjocoritoare la adresa cuplului Ceausescu, asa cum de fapt şi fusese gândit. Pentru mine, trăind din interior fenomenul, a fost ca o şcoală a subînţelesului şi înţelesului dublu, a ambiguităţii intenţionate. Au fost probabil anii în care am râs cel mai mult, mi se potrivea şi, în plus, era o terapie psihică extraordinar de eficientă împotriva aberaţiilor epocii. Asta cred că a fost un alt noroc în viaţa mea, să fiu în această conjunctură şi să îmi ascut mintea, pentru că starea umoristică presupune să îţi antrenezi atenţia, să surprinzi oportunitatea, să demontezi şi să montezi transe, să foloseşti cuvintele în multe feluri şi, desigur, să ai gândire laterală. Un antrenament foarte bun pentru un viitor NLP coach. Dar despre asta mai târziu...

Între timp, asimilam inginerii şi făceam proiecte, ascultam jazz şi Brahms. Oricât de meschine erau vremurile, mă simţeam bine în viaţa mea, mă simţeam răsplătită de faptul că aveam prieteni deosebiţi. Înaintam spre a fi adult, sesiune dupa sesiune, distracţie după distractie până când, aşa cam din senin, a venit repartiţia la post.

Cam de pe aici obişnuieste lumea să înceapă Curriculum Vitae. :)

În căutarea « menirii profesionale » şi SRL-urile

Când am terminat facultatea, oraşele mari erau ‘închise’ şi, în locul unei navete săptămânale la 200-300 de kilometri de casă, am preferat să plec temporar în Ardeal, unde aveam rude şi prieteni. 

Proiectam la secţia de prototipuri, cuptoare şi benzi transportoare într-o fabrică de ‘speciale’ -armament şi muniţie. Iubeam planşeta Robotron şi, dacă aş fi ştiut la vremea aia despre StarTrek, cred că mi-aş fi imaginat că eram căpitan de navă. Era aşa de frig iarna în atelierul de proiectare că stăteam îmbrăcaţi în costume matlasate de ski şi cu mănuşi pe mâini. Era cam greu să tragi linii subţirele şi precise cu mănuşi, dar mai făceam câte un ceai la fiecare două ore. Ne încălzeam şi fierbeam apa pe o improvizaţie de reşou – o cărămidă de BCA cu rezistenţă electrică.

Deşi eram departe de casă şi vechii prieteni, am preţuit mult bucuriile posibile în acele timpuri : mergeam la nunţi ca în poveşti cu 12 feluri de prăjituri, făceam excursii prin zăpadă şi la capătul potecii frigeam o slănină şi o puneam pe pâine neagră. Oameni faini ardelenii, cred că sunt cei mai uniţi dintre români.  

Aveam un salariu incredibil de mare, îmi cumpăram câte o pereche de pantofi eleganţi la fiecare leafă şi în acelaşi timp nu aveam de unde lua ouă şi nici măcar iaurt… Îmi trimitea mama, din Moldova, pe tren în cutie de lemn căptuşită cu polistiren, salamuri şi pui congelaţi de la ‘Partid’- avea ea acolo o intrare.. Pe drum se mai stricau dar nu se punea problema să fie aruncate…

Mai o indigestie, mai o pereche nouă de decupaţi din antilopă, mai o nuntă şi o canastă, mai o vizită acasă după 12 ore cu Trenul Foamei, care făcea lungul drum dintre vestul şi estul extrem al ţării… şi uite aşa stagiul de inginer în Ardeal s-a terminat mai repede de cei trei ani programaţi, căci nişte directori omenoşi de pe acolo au găsit o cale să mă transfere, înţelegând că e nevoie de mine acasă - tata era după al treilea accident vascular, pe mama o accidentase rău o maşină şi era cam toată pusă în ghips, iar bunica dinspre mamă făcuse un infarct.

Am venit înapoi acasă ca inginer în cooperaţie – un fel de stat capitalist înăuntrul statului comunist. La serviciu tot râdeam, aşa în ciuda a orice, mai ales la îndemnul managerial adresat oricărei femei de pe la birouri  ‘Mărioara, dă-i cărbuni !’. Am ‘dat cărbuni’ calculând salarii pe ‘documente cumulative’ – nişte tabele tipărite pe cearşafuri de hârtie de un metru lungime, am făcut devize de reparaţii şi întreţinere la lifturi şi macarale, am calculat manopera în auto-service şi preţuri pentru obiecte electrocasnice reparate… Tata s-a stins în primăvara dinaintea Revoluţiei, mama s-a pensionat şi am rămas un fel de ‘stâlpul’ familiei.

M-a prins "Revoluţia" aşezată pe un taburet de ţeavă metalică cu pernă învelită în pvc roşu, lângă soba de teracotă în care ardeam cutii de carton de prin curtea secţiei de lifturi. Am rămas cu gura căscată lângă radio de unde se auzea ce ne doream demult : căderea regimului era pe cale să se întâmple. Dar s-a întâmplat prost, toată povestea a luat-o razna şi au murit oameni. Îmi pare aşa de rău şi mă doare şi acum pentru acele vieţi stinse, probabil, din prostia altora.

La un an după Revoluţie, gata antrenată de sistemul cooperatist

pentru economia de piaţă, am înţeles că ocaziile trebuie folosite şi am început să muncesc în afara serviciului : am pus autorizaţia în parbriz şi caseta pe Dacia moştenită de la tata şi am început să fac curse cu studentele grecoaice, eram preferata lor între cămine şi facultatea de medicină, ba chiar le duceam şi până în capitală, când plecau cu avionul acasă. Era foarte bun câştigul pe timpul ăla, business-ul era la început şi toate variabilele duceau la un profit de excepţie: în două, trei zile puneam deoparte cât valoarea unui salariu de inginer. Am fost recunoscătoare tuturor greutăţilor care m-au făcut inginer în cooperaţie, căci în felul ăsta, aveam deja în bagajul meu de experienţă un mod diferit de gândire şi o mulţime de know-how pentru lumea care se deschidea sub noul regim politic.  Imediat a început febra SRL-urilor şi am fost printre primele sute de români care “făceam firmă” S.R.L. Mai mult, învăţasem bine legislaţia şi, împreună cu o avocată, ofeream servicii de înfiinţare - firma şi suta de dolari! Încă nu se putea face copy/paste în word, aşa că scriam la maşina de scris, aia cu clape…

În vremurile alea de entuziasm şi visare, m-am căsătorit şi, împreună cu primul soţ, am început să încercăm fel şi fel de afaceri care, privite peste ani, erau care mai de care mai… comice, ai ghicit ! Mi-aduc aminte de un import de vreo 60 de tone de făină din Turcia, pe timpul când ţineam legătura cu şoferii de TIR prin pager iar fax-ul era o invenţie tehnică greu de accesat. Era palpitant ! Sau de nişte televizoare second-hand din Germania pe care le reparam şi le vindeam cu garanţie de 6 luni, cred că eram singurii nebuni care aveam aşa o bună practică în acele timpuri. Business-ul mergea pe baza de anunţuri la mica publicitate în ziar, făcusem în camera mare din casa bunicii un fel de magazin unde veneau clienţii să îţi aleagă televizor color nemtesc. Bunica trebuia ascunsă în ultima cameră, că nu dădea bine cu tehnica de vârf !

[[{"fid":"1476","view_mode":"teaser","type":"media","attributes":{"height":"320","width":"240","style":"float: left; margin: 1px 10px;","alt":"Carmen_Iliescu_tinerete","title":"Carmen Iliescu in tinerete","class":"panopoly-image-quarter media-element file-teaser"}}]]

Eram convinsă că sunt făcută pentru a pune capitalismul pe roate în orasul nostru de frontieră şi acţiunea palpitantă de la începuturile "privatizării" mă convinsese că lucrurile, chiar şi în România, se pot schimba în bine. Mai mult, prima ieşire din ţară, cred în ’91, mi-a deschis perspectiva ungară şi germană sub ochi şi am observat că trebuie să facem ceva asemănător ca să avem o viaţă mai bună. Prin ’92 am început comerţul cu laminate spre Italia şi în ’94 s-a reuşit fondarea unei firme italo-române de producţie metalurgică.

Apoi a venit încă un business important, de servicii pentru proiectarea şi livrarea de depozite care, alături de prima afacere de producţie metalurgică, a crescut constant şi amândouă există şi acum, dupa 20 de ani (capital cu şase zerouri la euro, câteva zeci de salariaţi).

La sfârşitul anilor ’90, munca mea era mai ales de management, implicarea şi energia erau foarte mari, răpunderea pentru tot mai mulţi angajaţi punea multă presiune, legislaţia era într-o continuă modificare, 12 ore de munca pe zi era o durată obişnuită, iar weekend-urile de multe ori le petreceam cu nasul în documentele pregătite pentru contabilitate. Nu pot să nu râd la gândul că prietenul care ne ţinea contabilitatea, acum un mare profesor universitar şi expert financiar, venea şi el rupt de oboseală de la profesoratul lui, ajungeam să ne vedem de obicei spre seară şi, nu de puţine ori se întâmpla să începem prin… a pune toţi capul pe masă şi a lua o jumate de oră de somn înainte de a deschide catastifele… 

În paralel cu activitatea din firme, am început să învăţ şi se pare că acest proces al învăţării odată re-pornit nu l-am mai putut opri niciodată. Am devenit manager şi auditor certificat pentru managementul calităţii, am avut propria firmă de consultanţă în domeniul ISO9000 încă de pe timpul când multă lume credea că e vorba de o sectă. Zâmbiţi, ştiu, dar timpul schimbă percepţiile.

Tot în acea perioadă, am făcut şi un pas în afara a tot ce muncisem până atunci şi, iarăşi, am intrat pe un domeniu nou : pentru aproape 5 ani am fost director executiv la cel mai cunoscut magazin de flori, parfumerie fină, decoraţiuni şi organizări de evenimente din oraşul nostru, Iaşi. Firma aparţinea unei prietene vechi, cu care am devenit încă şi mai prietenă şi împreună cu care acum scriu o carte. Am început să urmăm amândouă cursurile de la Open University/CODECS şi în doi ani aveam Certificatul pentru Professional Management. Stăteam în magazin de la 7.30 dimineaţa pănă la 8 seara, după care ne apucam să ne facem lucrările.

Dupa 2000 am schimbat iar de două ori domeniul de business, mai întâi fiind director comercial la o firmă recent privatizată, cu multe secţii şi câteva sute de salariaţi. Apoi, dorind să mă îndrept tot mai mult spre o activitate cât mai independentă, fără mulţi salariaţi sau gestiune materială, am deschis o agentie de reprezenţă comercială şi tehnică pentru un mare producător italian de îmbrăcăminte, care fabrica în România pentru mărci ca Calvin Klein, United Colors of Benetton, Hugo Boss, Diesel. Independenţa asta m-a costat un efort încă şi mai mare : acopeream aproape toată zona Moldovei, uneori aveam modele contractate şi introduse în fabricaţie în 10 secţii diferite, erau mai mult de 500 de persoane implicate simultan în munca pentru care aveam răspundere, conduceam peste 5000 km în fiecare lună, şi fiind mereu sub stress-ul de a plăti cu penalizări de mii de euro orice greşeală cât de mică, orice capăt de aţă devenea un capăt de ţară… Rămâne pentru mine memorabilă o noapte de iarnă când, întorcându-mă dinspre Bucovina, am luat decizia foarte riscantă de a conduce 150 km printr-o furtună de zăpadă. Până a doua zi dimineaţa, străzile Moldovei erau total blocate sub nămeţi de 3 metri înălţime şi 7 oameni îşi pierduseră viaţa în maşinile înzăpezite…

Dar am şi o altă amintire la fel de spectaculoasă din acea perioadă când, conducând într-o seara de noiembrie pe o şosea, desigur, înecată în beznă, am avut fantastica şansă să mă aflu la momentul potrivit în locul potrivit: o auroră boreală extrem de intensă a devenit vizibilă pe cerul României, un fapt de mare excepţie, de o totală şi copleşitoare frumuseţe. Perdele de verde-smarald şi rosu-ciclam, ploaie de sclipiri aurii, lanterne şi raze de lumină, timp de o oră întreagă. Am trecut de la curiozitate şi un pic de teamă până la bucurie copilarească şi extaz sub cerul care îmi oferea cel mai generos şi fabulos spectacol de lumină. Am simţit că eram din nou răsplătită!

Citeste partea a II-a: "Provocari, (transf)formari si..happy endings never end. Cu Carmen Iliescu"