#WEnough 2025 - Când încrederea nu mai e o mască

Irina Somodi a fost parte din WEnough 2025, în panelul Leading Self, unde am vorbit despre ce înseamnă cu adevărat să conduci – nu echipe sau proiecte, ci pe tine însuți.
În intervenția sa, Irina a împărtășit cu sinceritate o poveste personală – o călătorie care a început cu un moment de rușine profundă trăit în copilărie și care a continuat, ani de zile, sub semnul perfecționismului și al nevoii de validare.
Dar a venit un punct de cotitură – unul care a dus-o de la frica de a nu fi suficientă la reconectarea cu propriul corp, la acceptare, și apoi la încredere.
Povestea ei ne arată că încrederea autentică nu vine din control sau statut, ci din curajul de a te asculta și a rămâne prezent, vulnerabil și sincer cu tine.


Ceea ce ne motivează astăzi poate porni dintr-o nevoie profundă de a fi văzuți și acceptați. O sa va spun o poveste reală cu un astfel de moment definitoriu: în clasa a 7-a, când a fost invitată să susțină o prezentare, a pășit timidă în amfiteatrul școlii, cu o foaie de idei tremurândă în mână, și a încercat să vorbească. Dar vocea parcă a dispărut, iar în loc de cuvinte, nu a ieșit decât aer. Cu greu, a început să vorbească, dar volumul vocii scădea cu fiecare propoziție, iar foaia îi tremura tot mai tare. Precum Obelix, a fost aproape să leșine, dar în lipsa unui „Asterix” salvator, și-a adunat ultimele resurse de energie și a fugit din sală, în timp ce în spate răsunau râsete și glume.

Atunci și-a promis că nu va mai trece niciodată printr-o asemenea umilință. Ce nu știa atunci era cât de profundă va fi acea promisiune și cât de mult îi va influența parcursul. Ani de zile a trăit cu impresia că trebuie să demonstreze pentru a fi acceptată, că valoarea ei vine din ceea ce face, nu din cine este. A urmat un drum – la început inconștient – al căutării validării externe. Activă, implicată, ambițioasă în exterior, dar în interior trăia cu o frică constantă: că nu e suficientă.

A venit însă un moment de răscruce, când, deși părea că are tot ce și-a dorit, simțea un gol și o oboseală adâncă. Nu mai știa cine este fără listele de sarcini, fără așteptările celorlalți, fără rolurile pe care le juca. O serie de evenimente personale au obligat-o să se oprească și să se întrebe: „Cine sunt eu cu adevărat? Ce frică îmi conduce viața? Cine face alegerile pentru mine – eu sau condiționările mele?”

A fost începutul unei călătorii dificile, dar profund eliberatoare. A decis să nu-și mai ascundă fricile sub perfecționism sau ocupație constantă. A început să le privească în față, să le înfrunte, expunându-se deliberat la situații neprevăzute și să își construiască încrederea în sine nu ca pe o aparență, ci ca pe o forță interioară reală.

Un aliat esențial în această călătorie a fost propriul corp. Ani la rând, l-a ignorat, dar corpul îi vorbea – prin insomnii, dureri, tensiuni și reacții inexplicabile. A învățat că încrederea începe cu ascultarea propriului corp. Un nod în gât înainte de un „da” spus cu ezitare devenea semnalul clar că nu e pe direcția potrivită. Corpul devenea astfel barometrul autentic al deciziilor aliniate cu sine.

Și apoi, au fost antrementele cu cai – ghizi de încredere și oglinzi ale autenticității. În lucrul cu ei a descoperit o lecție puternică: caii nu urmează poziții, funcții sau tonul vocii. Urmează doar autenticitatea. Dacă intra în manej cu teamă, dar mascată sub aparențe, ei simțeau și se retrăgeau. Dar dacă era sinceră, vulnerabilă, prezentă – o acceptau și o urmau. A învățat astfel că încrederea în sine nu înseamnă control asupra celorlalți, ci prezență autentică.

Astăzi, încrederea ei nu vine din perfecțiune, ci din alinierea profundă cu cine este. Fricile nu au dispărut – sunt încă acolo – dar nu mai conduc. Încrederea vine din siguranța că va fi acolo pentru ea însăși, oricare ar fi rezultatul. Din capacitatea de a fi prezentă, de a simți, de a se asculta sincer.

Când a fost ultima dată când corpul tău ți-a spus adevărul… și tu nu l-ai ascultat?